Poemul celei mai simple iubiri
dragostea trebuie rulată, odihnită și iar accelerată,
un beculeț verde în permanență anunță trecerea
dintr-un coridor al vieții în altul
nu am putea fi niciodată pe deplin mulțumiți
nici de drumuri nici de pietrele pe care ne odihnim
uneori stînga ține o hartă, iar dreapta o pernă flaușată
cînd nu sîntem datori soarelui, sîntem datori lunii
adami și eve confuzi pictați în aceiași frescă
unii peste alții. bondari, fluturi, vulturi toți cu aceleași
degete mici, abia prinzînd o streașină, oricît de multe
ne-ar fi cazat cîndva împerecheați sau împrăștiați.
le-am vorbit în copilărie celor de-o seamă despre
dragoste și politică. eram la balconul mic din curtea
primelor mele descoperiri. am văzut ce poate face
mintea unui copil într-un univers al servietelor, al cheilor
cu brelocuri strălucitoare de mărci auto, cu pantofi lăcuiți,
la mese de oameni mari, adevăr și răstălmăciri, invective și
poziții ferme, zîmbete și iubiri fățișe sau discrete.
am vrut să fiu capul familiei de la 5 ani. să conduc mașina,
să îmi iau soția de la serviciu, după să pierd ore în șir
cu ea la cumpărături și la bancă, la saloane de înfrumusețare
și la cozile infernale din buricul cetății.
le-am vorbit despre dragoste ca unul dintre cei bătrîni,
parcă eram părinte al multor seminții din întreaga lume.
le-am vorbit despre politică ca unul dintre cei desăvîrșiți
în război și în poezia casei sale. ca unul trădat, dar iluminat.
ca unul pentru care s-au ascuțit milioane de sulițe,
dar nu a fost împuns decît cu una, o singură dată și nu a murit,
ci a dat de mîncare călăului care-și pregătise ghilotina.
voi nu înțelegeți, dar aveți nevoie de mine. aveți nevoie
de ceva din trecut. eu sînt toate podurile voastre și pîrghia
cu care ridicați apa din adîncuri și strigătul herculean,
aducîndu-vă la salcia umbroasă sub dialectica naturii prelinsă
deasupra frunților brăzdate și întortocheate.
acest poem l-am scris în Adelaide, m-ai făcut să îți povestesc
aproape tot ce nu credeam că îmi mai pot aminti.
mi-am divulgat vocabularul, explozia și teminologia copilăriei.
ți-am spus și cînd am urinat în stupul de viespi ca să
provoc matca, după alergam cu stingătorul meu docil de incendii
după fluturi prin livada de meri și prune a bunicilor.
mi-am scris numele cu urină pe zidul de beton al garajului,
s-a uscat foarte tîrziu. am fost mustrat și am plîns cîteva ore.
atunci am realizat că urina mea și lacrima mea durează mult.
răzbunarea mea și iubirea mea sînt totuna. frigul și căldura
sînt pe același borcan. o flacără stă aprinsă în el, încapsulată,
în timp ce aburii gheții contemplă extazul și paradoxul.
iubito, nu știi, dar sînt și copii adulți care anunță virtuți.
cui bono? nu știu, poate lașității cuibărită-n popoare.
ce frumos e în Adelaide. atingerea e cea mai plăcută
în grădina botanică sau pierduți la miez de noapte, în golful
St. Vincent, urmăriți de pelicani, hărțuiți de lumina farului.
un yacht pe catargul căruia tricolorul e un arbore roman –
gladiatorul impertinent și singura fiică a ultimului împărat
se iubesc în derivă, aducîndu-și aminte că moartea trage,
din cînd în cînd, cu ochiul și că doar acea scenă o mai
îmbujorează și o trimite în spatele pietății artistice.
pe străzi am umblat cu tine povestind cu zîmbete ca două
baterii la un singur generator. o bancă de nuc sculptată
la începutul secolului trecut era păzită de două felinare.
marsupiul orașului poartă un felinar pentru fiecare.
mi-ai pus discul tău de vinil învechit, o parte mai puțin
glorioasă a vieții tale. pleoapele ți-au înghițit primele
lacrimi. e în regulă, ți-am spus. lasă-le să ude pielea
asta uscată în care am îngropat cu un sărut zile mai bune.
la vitrina de vis-à-vis am zărit o tînără mamă,
cu acea senzualitate aparte a femeii, atunci cînd unge
cu ulei parfumat corpul unui prunc. mîinile ei ferme și
totuși fragile ca ale unui bucătar care frămîntă aluatul.
vrei să fii mamă? poate că da, poate că nu.
cînd va fi roșu pentru noi, se va aprinde un verde
pentru alții. le dăm o șansă să ruleze o dragoste
asemănătoare sau din ce în ce mai mare.
Foto: flickr
