Patru povești și un dirijor

Bruckner, Mozart, Schubert, Brahms sub bagheta lui Celibidache

Bruckner

Dacă ar fi trăit în timpurile noastre, probabil s-ar fi spus despre el că este unul dintre cei mai plicticoși oameni, o anti-vedetă totală: a dus o viață de semi-pustnic, preocupat doar de religie și muzică. Și totuși, nu a fost ferit de scandaluri (da, se întîmpla și în secolul al XIX-lea): în Viena acelor ani, viața muzicală se împărțea între adepții lui Wagner și ai lui Brahms, două tabere total antagonice; presa era dominată de brahmsieni care nu au pierdut nicio ocazie să-l defăimeze pe acest ciudat Anton Bruckner, care deși scria mai ales muzică simfonică, atît de disprețuită de Wagner, era un fan înfocat al lui Wagner – se spune că la întîlnirea celor doi din 1865, Bruckner ar fi căzut în genunchi și i-ar fi spus lui Wagner, sărutîndu-i mîna: “Maestre, vă divinizez!”.

Nu-mi pot imagina două spirite mai deosebite decît cele ale lui Bruckner și Wagner: unul, extrem de credincios, cu o creație ce reflectă această credință creștină foarte profundă, sesizabilă nu doar în lucrările religioase, ci în și cele simfonice, fără text, care i-au adus recunoașterea (mai ales postumă); altul, cu o viață personală extrem de frămîntată și pasională, re-creator al unor mituri germane pre-creștine, consacrat drept creatorul dramei muzicale – o reinterpretare în stil personal a spectacolului de operă. Și totuși, o legătură atît de profundă între ei, mai ales dinspre Bruckner spre Wagner.

În anul 1883, Bruckner finaliza Simfonia a VII-a, aceea care avea să-l consacre definitiv ca mare simfonist al secolului al XIX-lea; în 13 februarie 1883 se stingea din viață Richard Wagner. Nu întîmplător, partea lentă a celei de-a șaptea simfonii bruckneriene sună ca un requiem, iar partitura include acele tube wagneriene atît de impresionante în sonoritate. Simfonia i-a fost dedicată lui Ludovic al II-lea al Bavariei, regele care fusese și protectorul lui Wagner (el este și cel care a construit impresionantul castel de la Neuschwanstein). Simfonia a VII-a  rămîne una dintre cele mai cunoscute simfonii bruckneriene; o continuare directă a simfonismului de tip de beethovenian, cu un pronunțat caracter romantic: melomanii o numesc deseori “Lirica”, deși Bruckner nu i-a dat acest subtitlu.

Însă Simfonia a VII-a nu este singurul omagiu adus de Bruckner lui Wagner: 10 ani mai devreme, în 1873, Bruckner scria Simfonia a III-a și astăzi recunoscută drept “Wagneriana” pentru că în versiunea originală fuseseră citate teme din dramele wagneriene. Bruckner a revenit însă de două ori asupra partiturii Simfoniei a III-a, prima dată în 1877 și a doua oară între anii 1889-1890, eliminînd acele citări

însă păstrînd caracterul evocator al acestei muzici dedicate idolului său.

Mozart

Sîntem acum în secolul al XVIII-lea: în 1782, viața muzicală a Vienei îl consacrase pe Wolfgang Amadeus Mozart drept cel mai important interpret la forte-piano, aceasta după ce Mozart decisese să devină ceea ce am numi astăzi un

– după ce își dăduse demisia din funcția de capelmaistru al arhiepiscopului de Colloredo, care-l trata drept un slujitor oarecare. 

Așa că orice comandă de compoziție era binevenită pentru Mozart care, de altfel, ducea o viață profesională plină în acel an, printre cei mai fericiți din viața sa atît de scurtă: terminase partitura operei

care se bucurase de foarte mare succes la premieră și se pregătea pentru nunta cu iubita sa Constanze, celebrată în 4 august 1782. 

Așa că o nouă comandă venită în 20 iulie 1782 l-a prins pe Mozart într-o perioadă foarte aglomerată: prin tatăl său, i se cerea să scrie o muzică potrivită pentru a acompania înnobilarea lui Sigmund Haffner, al cărui părinte fusese primar la Salzburg și protector al familiei Mozart. Așa s-a născut inițial o serenadă, transformată apoi de Wolfgang Amadeus în Simfonia nr. 35 “Haffner”, prezentată la Viena în premieră pe 23 martie 1783. Lucrarea  s-a bucurat de un succes imediat, neștirbit de trecerea anilor.

Schubert

Viena – 1816. În jurnalul unui tînăr de compozitor de 19 ani, găsim următoarea notație: “O, Mozart, nemuritorule Mozart! Ce impresie puternică a unei vieți mai bune și mai strălucitoare ai lăsat asupra sufletelor noastre!”. Compozitorul se numea Franz Schubert, era practic un necunoscut în Viena începutului de secol XIX, însă posteritatea avea să-l consacre drept unul dintre marii romantici. Nu întîmplător, în septembrie 1816, Schubert scria o simfonie gîndită ca un omagiu adus lui Mozart; era cea de a cincea simfonie a sa, o partitură pe care Schubert nu avea să o asculte vreodată interpretată de o orchestră – el s-a stins din viață în 1828, iar această simfonie urma să fie interpretată în premieră abia în anul 1841.

Brahms

Din nou, Viena. În 1854, un compozitor de 21 ani așternea pe hîrtie primele schițe ale primei sale simfonii: va dura încă 14 ani pînă cînd această simfonie, consacrată drept “a zecea simfonie beethoveniană”, să dobîndească forma finală. În 1885, Brahms avea să pună punct ultimei sale simfonii, a patra: între prima și această a patra simfonie se scrie istorie, 30 de ani dintre cei mai importanți ai romantismului german, crearea acelor două tabere – brahmsieni versus wagnerieni –, redefinirea statutului artistului. Ce departe sîntem de acea perioadă cînd, la Viena, Mozart și Schubert se stingeau în mizerie! 

Brahms reprezintă punctul terminus al unei glorioase tradiții, venite de la Beethoven via Mendelssohn și Schumann. Este un clasic printre romantici; în epoca sa a fost privit de wagnerieni ca fiind “retrograd”, însă acest retrograd s-a bucurat de un remarcabil succes atît în viață, cît și postum; și astăzi cea mai mare parte a lucrărilor sale se regăsesc frecvent pe afișele de recital și concert. Brahms închide o epocă; simbolic, în ultima sa simfonie, a patra, ultima parte realizează o sinteză a tuturor tehnicilor de compoziție utilizate de precedesorii săi – Bach și Beethoven, alături de care formează celebrul grup al “celor 3B” din istoria muzicii, uniți mai ales de ideile exprimate de muzica lor, nu numai de similitudinea iniațialei. De aceea, simfoniile lui Brahms sînt un reper de neocolit; sigur cunoașteți tema din partea a III-a a Simfoniei a III-a, făcută celebră de filmul

cu Ingrid Bergman în rolul principal.

Un dirijor

Aceste povești creează cadrul pentru audiția cîtorva dintre înregistrările magistrale pe care le-a lăsat unul dintre marii dirijori ai secolului XX, românul Sergiu Celibidache. Sînt înregistrări realizate în intervalul 1971-1977, cînd Celibidache conducea Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart: la 60 ani, dirijorul se afla la apogeu, iar ideile sale erau clare, limpezite în urma anilor lungi de experiență pe scenă, cît și de studiu personal, inclusiv spiritual (e cunoscută apropierea sa de budismul zen).

Orchestra sună magistral și, cum toate înregistrările sînt din concert, păstrează acea tensiune specifică, inclusiv zgomotele din sală: este ca și cum am deschide o ușă direct în sufletul lui Celibidache, acest român devenit un brand pentru țara lui, dirijorul care s-a încăpățînat să nu înregistreze, deși astăzi din Celibidache au mai rămas doar legenda și aceste discuri. 

Cred că

face un act cultural de mare impact editînd

; iar momentul ales mi se pare de asemenea foarte potrivit. Nu-mi pot imagina o experiență spirituală mai intensă decît să asculți în singurătatea căminului tău Simfoniile a VII-a și a III-a de Bruckner, unul dintre cei mai religioși compozitori din istoria muzicii, în prejma Sfintelor Paști; o aventură continuată cu o incursiune senină de 1 mai în partituri de Mozart și Schubert și finalizată cu audiția uneia dintre marile integrale simfonice ale tuturor timpurilor – aceea semnată de Brahms.

Cred că, (re)descoperind aceste înregistrări care practic nu au circulat pînă acum în România, strecurăm în sufletul nostru ceva din geniul lui Celibidache și al muzicii pe care el știa să o interpreteze în modul său unic. Și a fi măcar pentru o oră (cît durează aproximativ audiția fiecărui CD) alături de unul dintre marile spirite ale secolului XX, un român, este o experiență care nu trebuie ratată. 

Cristina Comandașu este critic muzical.