Parabola încărcăturii prețioase

Într-unul dintre volumele sale[1], psihiatrul și autorul american Scott Peck povestește următoarea experiență legată de un pacient pe care-l examinase în practica sa psihoterapeutică:

„Am consultat un pacient în vîrstă de 17 ani, care trăia pe cont propriu de la 14 ani. Avusese o copilărie chinuitoare și i-am spus la o ședință: «Jack, cea mai mare problemă a ta este că nu te iubești, că nu pui preț pe tine.» În aceeași noapte, a trebuit să merg cu mașina de la Connecticut la New York, în mijlocul unei furtuni teribile. Dacă mi-aș fi pierdut concentrarea pentru o secundă, mașina ar fi derapat. Rafale de ploaie măturau autostrada și nu puteam vedea mai nimic, nici măcar marginea drumului sau banda de siguranță. Trebuia să stau cu ochii ațintiți la drum, chiar dacă eram obosit. Și singurul mod de a parcurge cei 150 de km pe furtună a fost să-mi spun tot timpul: «Volkswagenul ăsta duce o încărcătură extrem de prețioasă. Este extrem de important ca încărcătura asta scumpă să ajungă la New York în siguranță.» Și așa s-a întîmplat.

Peste trei zile, mă aflam din nou în Connecticut și m-am întîlnit iarăși cu Jack și am aflat că, în timpul aceleiași furtuni, și el condusese mașina, e drept, pe o distanță mai scurtă și fără să fie atît de obosit ca mine. Mașina derapase. Din fericire, nu fusese rănit grav. Nu cred că i se întîmplase asta pentru că avea tendințe sinucigașe – deși, lipsa iubirii de sine poate duce la sinucidere –, ci pentru că pur și simplu nu putuse să se convingă de faptul că mașina lui ducea o încărcătură extrem de prețioasă.”

Farmecul narativ al acestei scurte povești, care are „respirația” unei adevărate parabole a valorii de sine, pe care am putea s-o numim simplu parabola încărcăturii prețioase, este de natură să dea o nouă „suflare de viață” efortului de căutare a unei misterioase și luminoase comori pe care, căzuți sub autoritatea „veacului acestuia” și confiscați de prestigiul și strălucirea unei lumi de tranzit, am lăsat-o ascunsă, irosită în țarina sufletului nostru. Efortul hermeneutic al căutării va trebui, pentru a fi fertil, susținut intens de pulsațiile cognitive ale inimii – „să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima”[2]. Pentru reușita căutării, avem nevoie de orice rezervă a capacității „cardiace”: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima.”[3] 

Inima, se pare, vorbește, înțelege „limba” valorii: „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”[4]. Prin urmare, sîntem capabili să iubim doar în măsura în care știm să valorizăm. Altfel spus, iubirea este rodul unei traiectorii optime în cîmpul de forțe al valorilor. Iar capacitatea de a ne asigura o astfel de traiectorie valorică depinde, cum spuneam într-un articol anterior[5], de măsura în care „cumpărăm” evaluări corecte, legitime ale valorii lucrurilor.

Așadar, cîtă vreme sentimentul valorii personale nu ajunge să graviteze pe orbita evaluatoare a comorii, în cîmpul forței sale de atracție, de seducție, nu ne vom putea iubi pe noi înșine cu adevărat, inima noastră nu „va fi cu noi”, nu va „lucra” în beneficiul nostru. Căci, din fire, „inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea”[6]. De îndată însă ce a „luat urma” comorii, a valorii autentice, inima va începe să pulseze după ritmul unei alte lumi, al Lumii de la capătul lumii și, în același timp, ascunsă „înăuntrul vostru”[7].

Căutarea noastră începe prin a observa două caracteristici care țin de însăși natura comorii: (1) nenegociabilitatea comorii și (2) imposibilitatea tezaurizării acesteia. Vom sonda adîncimile ogorului din aceste două direcții. Misiunea nu este una ușoară. Pămîntul este bolovănos, pe alocuri stîncos, „căci inima acestui popor s-a împietrit (...)”[8].

(1) Nenegociabilitatea comorii. Pentru cel care a descoperit comoara, vînzarea acesteia iese pur și simplu din discuție. Comoara este „afară din comerț”, nu poate face obiectul vreunui tîrg, într-un cuvînt, este nenegociabilă. Pentru cumpărarea ei, găsitorul a „vîndut” cu bucurie tot ce a avut[9], toate evaluările curente ale valorii lucrurilor. El nu a păstrat, sceptic în privința evaluării noii sale „achiziții” ca fiind într-adevăr comoara, nicio rezervă cu titlu de „asigurare”. Nu este un om cu inima împărțită, oscilînd îndoielnic, confuz la răscruce între două lumi valorice, asemenea tînărului bogat căruia Isus îi cere – ca răspuns la întrebarea acestuia „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” – să vîndă tot ce are[10]. Cumpărarea unei evaluări substanțial diferite presupune, în mod necesar, renunțarea la evaluările curente, pe baza cărora ne-am construit, mai mult sau mai puțin conștient, sistemul de valori. „Untdelemnul” Duhului este turnat doar în „vase goale”. Cînd nu mai sînt „vase goale”, untdelemnul încetează să mai curgă.[11] Pentru cel care a găsit cu adevărat valoarea autentică, desprinderea de vechile evaluări pernicioase este, prin excelență, dezirabilă – a vîndut cu bucurie tot ce a avut, inima a urmat îndeaproape, cognitiv și afectiv, comoara. Inima lui a înțeles, în sfîrșit, că diferența esențială între un lucru care costă mult și unul cu adevărat valoros, este că cel dintîi, oricît de mare ar fi prețul său, este totuși negociabil, este de vînzare. Prin urmare, orice tentativă de fi acum ofertat în schimbul comorii ar fi, în ceea ce-l privește, născută moartă.

Să luăm, spre exemplu, oferta prezumțioasă a diavolului din cea de-a treia ispitire a lui Iisus: „ai „șansa” să cîștigi, îți ofer toată lumea, dacă te închini mie”[12], cu alte cuvinte, „dacă îmi vinzi sufletul tău”. Această ofertă „contractuală” este un anticipat test al evaluării pe care avea s-o instituie public mai tîrziu evaluatorul Iisus, cu privire la valoarea tuturor lucrurilor din această lume: „Ce ar folosi unui om să cîştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26)

Prezumțiozitatea ofertei luciferice stă nu atît în „inechitatea” izbitoare a tîrgului propus, în disproporția ultimă a valorilor propuse spre tranzacționare – să-ți vinzi viața, sufletul, pe nimic – cît în tentativa de a-l face pe Iisus să negocieze nenegociabilul, să trateze comoara într-o cheie comparativă, negustorească: „sufletul meu este prea prețios, iar oferta ta, Satano, este lipsită de orice valoare”. Iisus repudiază nu oferta diavolului, ca fiind inadecvată, ci precondiția ofertei, „contraprestația” pretinsă de acesta – închinarea nelegitimă, idolatră – ca fiind absolut „deplasată”: „Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus, căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”[13]

A te închina la o persoană (sau la un lucru) e a valoriza simultan acea persoană și pe tine prin ea, a o institui cu autoritatea valorii-sursă din care îți extragi propria valoare, sensul și rațiunea de a fi. A treia ispitire urmărește, așadar, substituirea sursei legitime a valorii personale cu strălucirea existenței mundane, căci închinarea pretinsă de diavol echivalează, în fond, cu închinarea la oferta acestuia.

Dacă în cazul Omului Iisus, instigarea luciferică la suicid valoric, prin substituirea sursei valorizatoare legitime, a eșuat, la oameni ea contabilizează o adevărată „apocalipsă a valorilor”, cum o numește undeva Mircea Cărtărescu. Este vorba nu doar de o apocalipsă exterioară, globală, de un suicid valoric în masă al ființelor umane, ci și de una interioară, de o distrugere de proporții apocaliptice a valorii de sine, semnalată de interogația hristică din Matei 16. Lumea întreagă, existența însăși, în toate datele ei, nu mai valorează nimic cînd ai pierdut axa ei valorizatoare, viața interioară. Aparent „cîștigate”, lucrurile acestei lumi devin un cîștig din care nu cîștigi nimic cînd ai negociat comoara. Tot ce vei fi cîștigat pe traseu va fi, în final, nul, dacă, în hărțuiala „traficului”, vei fi pierdut prețioasa încărcătură.

Inflamat, prin urmare ușor impresionabil de strălucirea promisiunii luciferice, ochiului evaluator al „cîștigurilor” a „cumpărat” toate evaluările posibile, mai puțin pe cea care putea să-ți salveze sufletul, ­­­­­­­viața. Nu e deci de mirare că, spre propriul tău cîștig mîntuitor, ți se propune remediul ultim, drastic „scoate-l şi leapădă-l de la tine”[14]. Este, desigur, exprimarea plastică, „chirurgicală” a unei suverane nevoi de soluție mîntuitoare, de însănătoșire, de recăpătare a funcției „vederii” evaluatoare[15]. Subminat de propriul „organ evaluator” deformat, descoperi pe pielea ta că „omul nu trăiește numai cu pîine”[16], că, pentru a avea viață, împreună cu pîinea, trebuie să cumperi și „orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu”, că, pe lîngă o bună digestie fiziologică, ai nevoie și de un sănătos metabolism al Cuvîntului, care, cum spune Andrei Pleșu, să poată „digera adevărul revelat în așa fel încît el să te locuiască în chip fertil, să te transforme, să se resoarbă în chimia unică a persoanei tale”[17]. Altfel, doar „îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”[18].

Implicațiile evaluatoare ale dublei interogații hristice din capitolul 16 al evangheliei după Matei sînt transparente. Ce valoare ar avea să ți se deschidă o ușă salvatoare din prizonieratul unor circumstanțe exterioare, oricît de dureroase ar fi acestea, dacă nu ți se deschide, pentru că nu simți nevoia să ți se deschidă, Ușa mîntuitoare, răscumpărătoare din închisoarea eșecului sufletesc, din „urîciunea pustiirii” valorice, din neodihna și neliniștea[19] relelor interioare, din captivitatea „contractului” prin care ai vîndut sufletul? La ce bun să recuperezi vreo valoare exterioară oarecare, dacă nu recapeți chipul interior în asemănarea lui cu modelul său originar, dispoziția roditoare a Duhului[20], condiția nenegociabilă a comorii?

Interogația hristică din Matei 16 are, în subtext, și o ramificație evaluatoare care merge în sens invers. Dacă, uneori, ești ispitit să crezi că ai suferit o pierdere capitală, terminală, cîtă vreme nu ți-ai pierdut sufletul, nu ai pierdut nimic, în orice caz nimic esențial, de natură să te descalifice din cursă, să compromită cîștigarea marelui premiu[21], statutul final de învingător. În cuvintele lui Andrei Pleșu, „simpla măsurătoare a pierderilor nu dă seama de reușită” [22]. Cu alte cuvinte, cît încă ai sufletul, ai totul. Ești încă în posesia comorii. Întemeiat pe o inadecvată evaluare a pierderilor (una „cumpărată” cîndva, pe traseu, de la numeroși „binevoitori”), riști să sucombi sub falsa greutate a unei aparente ratări existențiale. Iluzia eșecului nu are o mai slabă forță înșelătoare decît aceea a succesului, iar disperarea unui pretins ireparabil faliment sufletesc, a unei imaginare înfrîngeri finale nu face mai puține victime decît fascinația hipnotică, suficientă a unei iluzorii victorii. Capacitatea „de a identifica partea de iluzie a eșecului”, cum o numește Andrei Pleșu, în genere, discernămîntul evaluator al „pierderilor” se poate dovedi salutar cînd traversezi inconturnabila „vale a umbrei morții”, după cum lipsa lui se vădește a fi pentru mulți, din nefericire, fatală.

Dus de Duhul în „departele” pustiei ispitirii, Iisus este, în fond, trimis în deșertul nostru sufletesc pentru ca, devenit „aproapele” nostru, adică bine primit, să-l restaureze valoric, să facă „un drum prin pustie și rîuri în locuri secetoase”, să-l transforme într-o „grădină bine udată”, pe scurt, să-l facă din nou locuibil, frecventabil. „Dregătorul de spărturi, Cel ce drege drumurile şi face ţara cu putinţă de locuit” este trimis în peisajul degradat și părăginit al ruinei noastre sufletești pentru a întemeia[23] o nouă edificare, mai întîi[24] a firii și apoi a întregii noastre ființe.

(2) Imposibilitatea tezaurizării comorii. Prin chiar natura ei, comoara nu se poate dobîndi prin efortul meritoriu al agonisirii. Nu poți să aduni gospodărește o comoară, să salahorești la fabricarea ei, nu există self-made treasure. Comoara este „ascunsă într-o țarină”, ea se caută și se găsește. Efortul se concentrează așadar în direcția căutării ei, a unei bune orientări a receptivității, gata să capteze orice indiciu din ogorul în care comoara zace nefructificată. „Meritul” este acela de a fi căutat. Și de a fi făcut-o cu toată inima, ca un autentic căutător de comori. Precondiția găsirii ei este deci căutarea angajată, fără rezerve, asumarea comorii drept țintă supremă a căutărilor omenești. Altfel spus, să dorești s-o găsești mai mult decît orice altceva, să umbli după ea … ca după o comoară.

Independentă fiind de orice sforțare meritorie, condiția valorizatoare de „comoară” nu are nevoie, prin urmare, de validarea unor mobilizatoare performanțe, a unor KPIs[25] corporatiști. Dintre cele trei ispitiri din pustie ale lui Iisus, primele două țintesc la dislocarea încrederii în valoarea sa de Fiu al lui Dumnezeu, așadar de supremă comoară, consfințită de Dumnezeu Tatăl prin evaluarea enunțată public în ocazia imediat anterioară, la botezul în rîul Iordan: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”[26] Insistența obstinată a diavolului ca Iisus să-și confirme statutul valoric etalînd merituoase realizări – „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, dacă valoarea ta este atît de mare, dovedește că meriți această valoare și fă performanța asta sau cealaltă”[27] – vizează substituirea raportului evaluator legitim al Tatălui, ca sursă a valorii personale, cu propriile merite. Instituirea acestora cu autoritatea valorii-sursă echivalează, la fel ca în cazul celei de-a treia ispitiri, cu o închinare idolatră, de această dată la „statuia” propriilor merite.

Asumarea performanței ca pe un merit personal e un act de confiscare, de înstăpînire cu ceea ce, de drept, nu-ți aparține. „Căci (...) ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit (ca și cum l-ai fi cîștigat prin merite proprii – n.n.)?”[28] Iisus însuși n-a consimțit la asumarea vreunui merit, la însușirea a ceea ce, de drept, aparținea Tatălui: „Nu fac nimic de la Mine însumi (...), ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui”[29].

Prin urmare, merituosul face parte din „tribul” lucrătorilor nevrednici ai viei, protagoniști ai parabolei cu același nume[30]. Asemenea lor, merituosul nu se mulțumește cu autoritatea delegată pe care a primit-o numit fiind administrator al valorilor primite. Fără inutile procese de conștiință, el se înstăpînește cu toate valorile căpătate, se revendică pe sine drept proprietar, deținînd de drept atît mecanismul roditor cu care a fost inițial dotat, cît și toate roadele obținute prin fertila administrare a acestuia. El vrea, așadar, exclusivitatea prestigiului și prerogativelor calității de proprietar, prin urmare și exclusivitatea profitului obținut, întreaga cantitate a producției realizate. Cu alte cuvinte, merituosul vrea să aibă și să fie totul în toate. În fond, problema merituosului este că nu vrea, din principiu, să împartă cu nimeni nimic din prestigiul poziției sale și al mărețelor sale realizări. „Simpla” calitate de administrator ar fi presupus exact acest lucru: să împartă cu proprietarul prestigiul „titlului” și al rezultatelor. Și nu vrea să împartă nimic din acest prestigiu pentru că el însuși nu se simte parte a unei prestigioase ordini a creației, a unui miraculos metabolism al „trupului”[31] comunitar, împărțind cu „aproapele” zestrea comună a Proprietarului. El este tot trupul, mai cu seamă Capul acestuia, autoritatea ultimă. Orice parte va fi făcut cuiva dintr-ale sale, va fi fost, evident, asumat ca merit. Doar dă, nu-i așa, din ceea ce este al lui, din ceea ce a agonisit prin propriile merite, normal! Cam așa arată, pe scurt, „normalitatea” merituosului.

Și dacă, pentru a-și menține autoritatea confiscată, nelegitimă, pentru a-și apăra imaginea de sine narcisistă, merituosul trebuie să utilizeze violența împotriva oricui ar îndrăzni să-i reamintească că valorile pe care le deține și care îi asigură traiul aparțin altcuiva, sau dacă pentru asta trebuie chiar să omoare, so be it. Merituosul nu are nicio ezitare să-L ucidă pe Proprietarul și Autoritatea de drept, astfel încît propriul sine să poată deveni stăpînul suprem, să-și poată înălța statuia propriilor merite la care se închină. În loc să se confrunte cu propriile derapaje sufletești, el îi atacă pe ceilalți, eliminîndu-i sub o formă sau alta, pentru a eradica dovezile propriei inadecvări.[32] 

A institui deci o nelegitimă asumare de merite drept sursă a valorizării de sine e „a săpa un puț crăpat, care nu ține apa”[33], a anula generosul credit în alb care ți s-a acordat, pe ideea îngîmfată, autosuficientă că te poți credita singur. Devii victima, sinucigașă valoric, a „lăudăroșiei vieții”. „Mîndria merge înaintea pieirii”[34], inclusiv, sau mai întîi, a uneia valorice. S-ar putea spune deci că nu există niciun merit în a-ți asuma merite.

Merituosul se află într-o necurmată criză valorică, într-o fundamentală criză de statut. Așezat ca piatră de temelie a valorii personale, prestigiul propriei performanțe asumate ca merit și, odată cu el, întregul său edificiu valoric sînt sistematic subminate de supraperformanța amenințătoare a concurenței, ori de subperformanța propriilor greșeli. Nicio surpriză deci să descoperim în tabloul „clinic” al merituosului, printre alte pernicioase roade pe care acesta le culege, două simptome, două tușe întunecate: o corozivă invidie pe realizările sau virtuțile „aproapelui” și o maladivă teamă de a-și asuma responsabilitatea propriilor erori.

Măcinat de invidie, merituosul e incapabil să vadă în lucrurile valoroase realizate de semeni sau în virtuțile acestora, în valoarea adusă de aceștia un nesperat prilej pentru propria îmbogățire interioară, pentru propriul spor valoric. Metabolismul „comunității trup”, în care, „dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit (valorizat – n.n.) un mădular, toate mădularele se bucură (pentru că sînt valorizate – n.n.) împreună cu el”[35], i se pare o nebunie, o idee absurdă, dacă nu de-a dreptul subversivă. La fel, ideea de a fi cuprins de amare remușcări, de a fi adînc tulburat de propriile eșecuri sufletești, de a simți o „sufocantă” nevoie să spui „și îmi iartă mie greșelile mele (...)”, toate acestea sînt pentru el lucruri ale căror „rosturi și înțelesuri” nu le poate pricepe[36] și, prin urmare, le „dis-prețuiește” superior.

Temerea de a-și asuma responsabilitatea propriilor eșecuri are drept corelativ predispoziția merituosului de a-și construi mereu abile justificări pentru propriile „scăpări” sau, la limită, de a căuta un țap ispășitor asupra căruia să proiecteze culpa propriilor ratări[37]. Cum s-ar zice, cine nu este în căutarea comorii este în căutarea unui țap ispășitor.

Prin natura ei, condiția meritorie este una a distrugerii programatice a valorii. Asemenea lucrătorilor nevrednici ai viei, merituosul este un entuziast distrugător de valoare. Cu o fervoare și o consecvență demne de o cauză mai bună, el lucrează de zor mai întîi la propria-i ruină valorică, desăvîrșindu-și apoi „opera” în lumea înconjurătoare.

Punem punct aici acestui efort de căutare a comorii. Căutarea nu se oprește însă aici. Odată găsită, comoara trebuie redescoperită și fructificată zi de zi. Viața interioară poate fi păstrată doar fructificînd-o[38], adică trecînd, transfigurator și multiplicator, prin moarte la viață. „Ce semeni tu, nu învie, dacă nu moare mai întîi.”[39]

Foto: flickr

[1] M. Scott Peck, Drumul către tine însuți și mai departe, Curtea Veche, 2008, pp. 111-112

[2] Cf. Matei 13, 15

[3] Cf. Ieremia 29, 13

[4] Cf. Matei 6, 21

[5] „Alegeri costisitoare” – Contributors.ro: http://www.contributors.ro/editorial/alegeri-costisitoare/

[6] Cf. Ieremia 17, 9

[7] Cf. Luca 17, 21 – „(...) iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.”

[8] Cf. Matei 13, 15

[9] Cf. Matei 13, 44 – „Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea.”

[10] Cf. Marcu 10, 17 - 22

[11] Cf. A doua carte a Împăraților 4, 3-6

[12] Matei 4, 8 și 9 – Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pămînt şi Te vei închina mie.”

[13] Matei 4, 10

[14] Cf. Matei 5, 29

[15] Cf. Matei 6, 22 – „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” și Apocalipsa 3, 18 – „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine (...) doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.”

[16] Cf. Matei 4, 4 – „Omul nu trăieşte numai cu pîine, ci cu orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu.”

[17] Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus – adevărul ca poveste, Humanitas, 2012, p. 180

[18] Cf. Apocalipsa 3, 1

[19] Cf. Isaia 30, 15 – „În liniște și odihnă va fi mîntuirea voastră.”

[20] Galateni 5, 22-23 – „Roada Duhului  este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blîndeţea, înfrînarea poftelor.”

[21] Cf. Coloseni 2, 18 – „Nimeni să nu vă răpească premiul alergării (...)”

[22] Cf. Andrei Pleșu, op. cit., p.89

[23] Cf. 1 Corinteni 3, 11 – „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decît cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos.”

[24] Cf. Matei 6, 33 – „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”

[25] Key Performance Indicators

[26] Matei 3, 17

[27] Matei 4, 3 și 6 – „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pîini.” „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: «El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mîini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”

[28] Cf. 1 Corinteni 4, 7

[29] Cf. Ioan 8, 28 și 14, 10

[30] Matei 21, 33-42

[31] 1 Corinteni 12, 27 – „Voi sînteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui.”

[32] Cf. M. Scott Peck, Psihologia minciunii, Curtea Veche, 2003, p. 86

[33] Cf. Ieremia 2, 13 – „Căci poporul Meu a săvîrşit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii (izvorul valoric – n.n.) şi şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.”

[34] Cf. Proverbele lui Solomon 16, 18

[35] Cf. 1 Corinteni 12, 26

[36] 1 Corinteni 2, 14 – „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sînt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.”

[37] Cf. M. Scott Peck, Psihologia minciunii, Curtea Veche, 2003, p. 85

[38] Cf. Matei 16, 25 – „Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va cîştiga.”

[39] Cf. 1 Corinteni 15, 36