Oraşul morţilor vii

Filmul „Paura nella citta dei morti viventi” („Oraşul morţilor vii”, 1980, regie Lucio Fulci) rulează vineri, 17 mai, ora 22.00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Midnight Session. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andra Petrescu, Teodora Lascu şi de Bogdan Drumea.

Porţile iadului s-au deschis cînd un preot s-a sinucis  – şi judecînd după cinismul filmului, ăsta nu ar fi un lucru atît de rău. Acum (de fapt, atunci şi acolo, pe tărîmul grotesc al lui Lucio Fulci) fantoma preotului bîntuie gagici frumoase, le omoară şi le provoacă „zombificarea” – mai omoară şi personaje masculine, dar de nevoie, cînd sînt în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. De exemplu, Rose şi Tommy se sărută în maşină, fata simte că ceva e în neregulă, i se pare că cineva îi spionează, băiatul aprinde farurile ca s-o liniştească şi descoperă silueta preotului-fantomă în faţa maşinii. Muzică. Ochii lui Rose se înlăcrimează de sînge, fata începe să scoată nişte sunete, ca şi cum ar regurgita – îşi vomită intestinele şi stomacul, eveniment reprezentat cît se poate de grafic. Relaţia de cauzalitate dintre apariţia preotului şi reacţia vomitivă a fetei e construită prin montaj de atracţie clasic: prim-plan cu fata, prim-plan cu preotul, camera se apropie de el (pînă ajunge la un detaliu al ochilor, ceea ce dă impresia că manipulează reacţia ei) şi se depărtează de ea (de la detaliul pe ochii ei însîngeraţi la un prim-plan în care începe să-şi vomite intestinele) – să mai facă cineva mişto de reacţiile viscerale! Tommy moare uşor, se alege cu o mînă în creier (literal). Muzica se opreşte – fără să continue, pentru racord, în următorul cadru.

„Paura nella città dei morti viventi”, la fel ca toate filmele horror ale regizorului italian Lucio Fulci, neglijează (voit) naraţiunea în favoarea unui spectacol de imagini hidoase care oripilează şi dezgustă. Personajele lui Fulci n-au calităţi şi nici defecte complexe, sînt schiţate neglijent; probabil, un factor era şi stilul de producţie low-budget, grăbit, dar pe regizor îl interesa prea puţin relaţia clasică de empatie dintre spectator şi personaj. Ideea că filmele lui ar fi incoerente narativ e simplistă, căci coerente sînt; de exemplu, în „Paura nella città dei morti viventi”, Mary Woodhouse (interpretată de actriţa-muză a lui Fulci, Catriona MacColl) are o viziune/premoniţie cu sfîrşitul lumii, cu deschiderea porţilor iadului, şi trebuie să meargă să le închidă. Şi asta încearcă să facă, întîmpinînd obstacolele pe care le presupune lupta ei cu forţele răului; coerenţa naraţiunii e dată de motivaţia clară a personajului. Totuşi, ce face Fulci este să simplifice „lupta” protagonistei cu antagonistul, substituind evenimentele care ar reprezenta concret conflictul dintre cei doi cu imagini vizuale groteşti, toate implicînd personaje secundare cu acţiuni pasive din partea victimelor. Regizorul elimină posibilitatea de a simpatiza cu personajele şi creează o naraţiune predominant noncauzală, doar ilustrativă, pe care o contrastează cu conţinutul vizual dezgustător. Violenţa nu e caracterizată de acţiuni precum cea din „Non si sevizia un paperino” (1972), în care o femeie este bătută cu lanţuri, ci violentă devine ilustrarea grafică a felului în care se poate distruge/descompune corpul uman; deşi vătămarea fizică e provocată de un factor exterior, acţiunea în sine nu pare violentă, pe cît pare rezultatul de dezgustător. Nici măcar atmosfera filmului nu e apăsătoare sau înfricoşătoare în vreun fel, ba chiar tonul ironic o face relaxantă. E doar un spectacol de sînge, intestine, creier şi morţi-vii.

Relaţia lui Lucio Fulci cu zombii a fost pusă (pe nedrept) pe seama parazitării succesului lui George Romero. Într-adevăr, după succesul americanului cu apocalipticul „Dawn of the Dead” (1978), producătorii doreau să beneficieze de pe urma popularităţii nou-instaurate a filmelor cu zombi, iar „Zombie 2” (r. Lucio Fulci, 1979) a fost prezentat ca o continuare a filmului lui Romero. Însă cele două filme nu împart mai mult de atît. George Romero a creat tipologia de zombi care pare să fie cea mai populară - şi nu mă refer la apocalipsă, căci asta se făcea deja în anii ’50, ca expresie a pericolului comunismului asupra societăţilor capitaliste, ci la mortul-viu care mănîncă oameni mînat de o nevoie inexplicabilă, dar nu şi ezoterică, de a consuma; Romero a renunţat la provenienţa haitiană a zombiului şi, în metafora lui despre consumerism, nu a mai explicat sursa „bolii”. Lucio Fulci s-a întors la orginea filmului cu zombi, unde acţiunile se petreceau mereu pe pămînt străin (adică non-american; ironia lui Fulci de a-şi plasa acţiunea pe teren american, dar non-italian, e o dovadă de umor viclean) şi motivaţia transformării morţilor în zombi e determinată de forţe supranaturale – „Zombie 2” (1979) e chiar un omagiu adus lui Jacques Tourneur şi filmului lui, „I Walked with a Zombie” (1942).

Paura nella città dei morti viventi (Oraşul morţilor vii)
Italia 1980
regie Lucio Fulci
scenariu Lucio Fulci, Dardano Sacchetti
imagine Sergio Salvati
montaj Vincenzo Tomassi
cu Christopher George, Catriona MacColl, Carlo De Mejo, Antonella Interlenghi