O sută şi una de nopţi

Împrejurările exacte în care au apărut cele O sută şi una de nopţi se pierd în negura vremurilor. Manuscrisul din Muzeul Aga Khan, după care am realizat traducerea, este de departe cea mai veche versiune păstrată a acestei opere. Pe baza unui alt manuscris împreună cu care a fost legat a putut fi datat în jurul anului 1234. Dar în text sînt clar identificabile urmele unei tradiţii de scriere mai vechi. Deci nu este vorba de o primă formă scrisă a operei. Este probabil, ca manuscrisul în cauză să fi fost copiat după un altul, care la rîndul său era o cópie. Cînd şi unde a fost realizată versiunea de faţă ori precedentele, şi ce autor sau redactor a făcut-o, este încă neelucidat, şi poate că nici nu va putea fi vreodată probat convingător –deocamdată, oricum, problema încă n-a fost studiată exhaustiv. Istoriile literaturii arabe şi alte surse din secolul al IX-lea şi pînă în secolul al XV-lea, care ne informează destul de exact despre geneza celor O mie şi una de nopţi, nu conţin nici cea mai mică trimitere la sora mai mică a acestora. Pînă acum singura sursă bibliografică arabă, în care este amintit titlul O sută şi una de nopţi, este bibliografia osmano-arabă Kašf az-Zunūn a lui Hāğğī Ḫalīfa sau Kātib Celebī (1609-1657). Aici găsim următoarea însemnare: „O sută de nopţi de şeicul Fahdās (sau Fahrās), filozoful – acestea sînt o sută de poveşti.“

Această notă este atît de succintă şi, în acelaşi timp, uşor derutantă – prin confundarea numărului de nopţi cu cel al poveştilor, încît ne e greu să credem că autorul ar fi cunoscut mai îndeaproape manuscrisul celor O sută şi una de nopţi – cel puţin nu în versiunea despre care vorbim. Să urmărim deci indiciile pe care ni le oferă opera însăşi. Cel mai recent personaj istoric, care apare în poveşti, este califul abasid al-Mu'taṣim (a domnit pînă în 842). Lipsesc în schimb trimiterile la evenimente istorice din secolul al XI-lea, cum ar fi cruciadele, fapt cu-atît mai concludent cu cît în alte proze narative arabe au fost reflectate literar tocmai cruciadele. Conform acestor indicii originea manuscrisului ar putea fi fixată spre sfîrşitul secolului al IX-lea sau începutul secolului al X-lea, în linii mari cam în jurul anului 900. Această datare pare să fie confirmată şi de informaţia pe care o găsim în unele lucrări istoriografice, că în decursul secolului al IX-lea încep să se răspîndească în al-Andalus obiceiuri persane, cum ar fi sărbătoarea anuală mihrağān, de care este vorba în prologul la cele O sută şi una de nopţi.

Pe de altă parte, povestea-cadru leagă cele O sută şi una de nopţi foarte strîns de vechile modéle literare indiene de la începutul mileniului întîi e.n., aşa cum le regăsim şi în O mie şi una de nopţi. Culegerea chinezească de scrieri canonice budiste Tripitaka conţine la numărul 107 o povestire cu următorul conţinut: un rege se priveşte în oglindă şi îi întreabă pe miniştrii adunaţi în jurul său, dacă au cunoscut vreodată un om mai frumos decît el. Aceştia îi răspund că ar fi auzit de frumuseţea neîntrecută a unui tînăr din regat. Regele trimite după tînăr sub pretextul că e interesat de înţelepciunea tînărului. Imediat după ce pleacă spre Curte, tînărul se mai întoarce odată acasă pentru a lua cu el cîteva însemnări şi îşi găseşte soţia în braţele unui alt bărbat. Asta îi provoacă o criză existenţială, chipul i se transformă şi frumuseţea îi păleşte. Ajuns la rege, care nu ştie nimic despre acest incident, este mai întîi izolat pentru a-şi reveni de pe urma oboselilor călătoriei. În acest timp tînărul o surprinde pe soţia regelui distrîndu-se cu un grăjdar. Astfel consolat de soartă, tînărul îşi revine numaidecît, şi la fel îi revine şi frumuseţea de odinioară. Întrebat de rege ce i-a provocat schimbarea, tînărul îi povesteşte tot ce a trăit şi a văzut. Pe ambii îi revoltă destrăbălarea sexului slab şi hotărăsc să se retragă împreună în munţi, renunţînd la viaţa de pînă atunci.

Povestea se găseşte în culegerea de parabole Jiu za biyu jing, o parte a canonului, care se pare că a fost tradus după anul 251 din sanscrită în chineză de demnitarul persan Kang Senghui (m. 280). Evident, avem aici modelul literar pentru prologul din O sută şi una de nopţi. Deci, cel puţin în cazul povestirii-cadru şi a ideii narative, putem vorbi de o origine mult mai veche decît secolul al IX-lea sau al X-lea. Aceste elemente ar fi putut fi preluate şi traduse deja din epoca preislamică, deci înainte de anul 500 al erei noastre, din limba vechilor învăţaţi indieni, sanscrita, respectiv din pali, mai populara limbă literară indiană medie, în persana medie şi din aceasta, în jurul anului 800, în arabă. Am putea deci considera că originea şi transmiterea celor O sută şi una de nopţi survin în paralel cu O mie şi una de nopţi. Conform acestei teorii, forma rezultată astăzi din manuscrisele celor O sută şi una de nopţi este rezultatul mai multor etape de tranmitere şi a unei migrări a structurii narative de bază de la est la vest.

O sută şi una de nopţi nu este nici o versiune timpurie şi nici una prescurtată a celor O mie şi una de nopţi. Ambele culegeri sînt opere de sine stătătoare şi au circulat independent una de cealaltă. Totuşi sînt atît de înrudite între ele, încît le putem considera surori, O sută şi una de nopţi fiind sora mică a O mie şi una de nopţi. Dar în ce anume constă această înrudire? Care sînt asemănările, şi care deosebirile?

În primul rînd le apropie structura de bază: o poveste-cadru cu poveşti inserate, istorisite de Şeherezada, fiica vizirului. Dar încă din povestea-cadru încep şi deosebirile: în O mie şi una de nopţi doi fraţi, care domnesc în regate diferite, se reîntîlnesc după o lungă despărţire, descoperind cu acest prilej că au fost înşelaţi de neveste. În O sută şi una de nopţi pretextul întîlnirii celor doi protagonişti este un concurs de frumuseţe. Dacă facem o analiză narativă, concursul de frumuseţe, respectiv motivul literar al „oglindei-oglinjoară“, este o situaţie epică mai puternică decît mai artificiala reîntîlnire a celor doi fraţi. Am putea deci trage concluzia că prologul din O sută şi una de nopţi este forma originară. În plus, prologul la O mie şi una de nopţi e îmbogăţit cu un număr de episoade provenind din tradiţia indiană veche. Şi în acest caz am putea concluziona că varianta mai simplă este cea mai veche. Oricum, prologul din O sută şi una de nopţi se deosebeşte vizibil de cel din O mie şi una de nopţi.

Două dintre poeziile citate în O sută şi una de nopţi se regăsesc şi în O mie şi una de nopţi. O asemenea filiaţie nu este neobişnuită în literatura arabă în care se citează cu multă generozitate. În schimb, o punte directă se poate stabili prin două dintre poveştile care apar, în variante diferite, în ambele opere – şi anume: Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri şi Povestea calului de abanos. Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri a circulat sub mai multe titluri: după protagonistul ei Sindbad, învăţătorul fiului de emir, a fost numită Cartea lui Sindbad, în latină Syntipas. Din cauza conţinutului ei, aceeaşi poveste mai era cunoscută şi sub titlul Despre viclenia femeilor. Este vorba, de fapt, de o mică culegere autonomă de poveşti care funcţionează – la fel ca şi cele două mari culegeri O mie şi una de nopţi şi O sută şi una de nopţi – după modelul „povestitul ca mijloc de a-ţi salva viaţa“: timp de şapte zile favorita emirului şi şapte viziri se întrec în a spune poveşti, miza fiind viaţa fiului de emir. Modelele literare ale acestei poveşti au trecut din sanscrită în persana medie, şi de acolo în arabă; din arabă, Syntipas a fost apoi tradusă în multe limbi, printre altele, în 1253, în spaniolă. Cîteva dintre poveştile şi motivele din Syntipas au avut o mare influenţă asupra literaturilor europene şi au fost preluate, printre alţii, de La Fontaine (1621–1695) în fabulele sale şi de Fraţii Grimm în basmele lor. Şi povestea Calului de abanos a circulat sub două titluri, cu unul dintre ele, Calul fermecat, devenind una dintre cele mai cunoscute poveşti din O mie şi una de nopţi. Şi pentru această poveste au fost identificate surse literare în scrieri vechi indiene.

Ambele poveşti au deci, ca şi poveştile-cadru din O mie şi una de nopţi şi O sută şi una de nopţi, surse comune în literatura indiană şi au circulat în literatură chiar şi de sine stătător, independent de culegerile din care fac parte. În cadrul celor O mie şi una de nopţi sînt însă pentru prima dată atestate în scris prin traducerea franceză de la 1704, respectiv în cursul transmiterii egiptene din jurul anului 1800. Versiunile din O sută şi una de nopţi sînt, deci, considerabil mai vechi în cazul ambelor poveşti. Cît despre toate celelalte poveşti din O sută şi una de nopţi, ele se regăsesc numai şi numai în această culegere.

Repertoriul de poveşti din cele două culegeri este diferit. În ce priveşte O mie şi una de nopţi recunoaştem din punct de vedere al conţinutului, cel puţin pentru primele nopţi, o direcţie clară: primul ciclu funcţionează, ca şi povestea-cadru, după principiul „Povestea sau viaţa!“; Şeherezada îl confruntă pe rege în repetate rînduri cu scene ale infidelităţii feminine, pentru a-l obliga să conştientizeze propria-i traumă; pe parcurs, figurile de femei devin mai autonome, mai motivate şi mai simpatice. În schimb, un asemenea program „psihologic“ nu este recognoscibil în O sută şi una de nopţi. Aici se succed poveşti de diverse genuri şi cu un conţinut diferit, fiecare avînd propriul caracter bine definit. Poveştile din O sută şi una de nopţi nu sînt legate între ele – singura excepţie, chiar din mai multe puncte de vedere, fiind Povestea fiului de emir şi a celor şapte viziri. Aceste poveşti sînt mai scurte şi mai compacte decît cele din O mie şi una de nopţi şi, în consecinţă, mai tensionate. Asta are legătură şi cu dimensiunile mai reduse ale culegerii.

Cu aceasta ajungem la, probabil, cea mai importantă diferenţă dintre cele două opere: intervalul de timp pe care-l acoperă O mie şi una de nopţi este de aproape trei ani. Pe parcursul acestor ani Şeherezada a născut – aproape neobservat şi cu diferenţe de la o versiune la alta – între unul şi trei fii, putînd spera, ca mamă a moştenitorilor tronului, la graţiere. În O sută şi una de nopţi timpul este prea scurt pentru o asemenea desfăşurare naturală. Acele variante, care au şi o încheiere mulţumitoare pentru povestea-cadru, menţionează doar că Şeherezada este însărcinată, drept care califul renunţă la pedeapsa capitală.
Un alt aspect, care o deosebeşte pe sora mai mare de cea mai mică, a fost deja menţionat: pe cînd O mie şi una de nopţi a circulat în estul lumii arabe, toate manuscrisele păstrate din O sută şi una de nopţi îşi au originea în vestul lumii arabe. Specialiştii au cunoştinţă de şapte manuscrise, aproape toate fiind din secolul al XIX-lea, iar cel mai vechi datînd din 1776. La acestea se adaugă acum manuscrisul recent descoperit de mine la Muzeul Aga Khan, manuscris care se distinge prin marea lui vechime, prin starea bună în care s-a păstrat şi prin valoarea literar-istorică.

fragment din postfaţa volumului O sută şi una de nopţi, traducere din germană de Alexandru Al. Şahighian, Editura Baroque Books & Arts, 2014.