O sală de aşteptare, puţină gastronomie şi foarte multe cărţi

Dispreţuită de mulţi, considerată pînă mai ieri un produs inferior, sinonim cu literatura de

, studiată cu interes ştiinţific de sociologii lecturii şi mai cu seamă „devorată” de publicul larg, cartea de consum reprezintă în peisajul actual un fenomen imposibil de ignorat.

Şi asta pentru că perioada pe care o trăim este nu numai epoca Internetului, a televiziunii, a supermarket-urilor şi a fast-food-urilor, ci şi a permisivităţii şi sincretismului. În plus, am fi tentaţi să credem că avem de-a face chiar cu o nouă fază „migratoare”. Mai toată lumea călătoreşte, face „naveta” între continente, este - pe scurt - antrenată într-o mişcare de perpetuum mobile. Prin gări, aeroporturi, săli de aşteptare (spaţii de tranzit, prin excelenţă), se citesc de obicei cărţi „uşoare”, fără pretenţii, cu suspans şi happy-end, care presupun maximum de divertisment şi o minimă concentrare. Este de-ajuns să tragi cu coada ochiului la ceea ce mai citeşte lumea într-un spaţiu de felul acesta şi îţi poţi forma rapid o idee despre topul celor mai vîndute cărţi. 

Cu mai bine de un an în urmă, călătorind de la Roma la Bucureşti, o grevă a salariaţilor aeroportului Fiumicino m-a ajutat să-mi întăresc această convingere. Aveam de aşteptat cîteva ceasuri şi - contrar tabieturilor mele - plecasem în grabă, fără „provizii” de cărţi sau reviste, aşa că m-am amuzat o vreme spionîndu-i pe cei cîţiva cititori din preajma mea. Un domn trecut de patruzeci de ani părea complet absorbit de aventurile lui Harry Potter, o tînără atrăgătoare, pieptănată în stilul anilor ’50, „devora” efectiv o carte a lui Andrea Camilleri, din seria cu comisarul Montalbano, doi adolescenţi îşi disputau

-ul lui Stephen King. Personajul cel mai interesant era însă o doamnă la a doua tinereţe care, foarte dreaptă în jacheta ei de culoare verde, mînuia graţios un coupe-papie. Foşnind prietenos,

o întîmpina pe cititoare. 

Librăria din incinta aeroportului reflecta, de altfel, tot atît de bine, preferinţele pubicului călător/cititor. Genurile cele mai reprezentative ale literaturii consumistice (horror, thriller, aventuri etc.) se lăfăiau pe rafturi, ademenindu-şi cititorii cu „ambalajele” lor lucioase, viu colorate. N-ai fi putut spune, privindu-le, cît „erotism” şi cîtă „gastronomie” presupune raportul dintre cartea-marfă şi potenţialii cititori! La o reflecţie (chiar şi superficială) principiul „gastronomic” ar părea cel esenţial în articularea fenomenului (altminteri de ce s-ar numi „carte de consum”, dacă nu pentru simpla împrejurare că poate fi „devorată”, întocmai ca un hot-dog într-un fast-food?). Apoi, nu este cel mai adesea produsă după o „reţetă”? Dar – nota bene! – consumat este, în cazul cărţii, nu atît produsul, cît funcţia sa de satisfacere a dorinţelor. În plus, evadarea dintr-o realitate previzibilă, trăirea prin procură, exorcizarea spaimei (în cazul horror-urilor), dezlegarea enigmelor ş.a.m.d. sînt în măsură, în anumite contexte, să ofere satisfacţie psihologică oricărui tip de cititor (chiar şi celui foarte pretenţios). Divertismentul - în sensul său etimologic, de distragere de la problemele cotidiene - este aşadar un lucru cît se poate de serios. Mecanismele prin care o carte reuşeşte să distreze variază însă foarte mult. De la clişeu, reţetă, schemă („oferă-i cititorului ceea ce aşteaptă!”) pînă la ceea ce am putea numi reciclarea comercială a acestora, aşadar inovaţie şi experiment. 

Este de ajuns să ne gîndim la

, celebrul roman al lui Eco (cîştigător, printre altele, al rîvnitului Premiu Strega), care la un prim nivel de lectură i se înfăţişează cititorului naiv ca un roman poliţist, în care se descoperă foarte puţine lucruri, iar detectivul este înfrînt. Un alt caz interesant (simptomatic pentru best-seller-ul cu pretenţii) este şi

al lui Alessandro Baricco. În primul rînd pentru că pune în mişcare un mecanism al seducţiei infailibil, bazat – întocmai ca Montecristo al lui Dumas-tatăl altădată – pe trei situaţii arhetipale (inocenţa trădată, dobîndirea, printr-o lovitură de noroc, a unei averi uriaşe, şi, în fine, răzbunarea îndelung ticluită). Acestea singure şi ar fi de-ajuns să stoarcă lacrimi de crocodil şi celui mai insensibil cititor. Dacă mai punem la socoteală şi stilul alert, spontan, de scenariu cinematografic, ne dăm seama că avem de-a face cu un produs care mizează tocmai pe subtilele contaminări dintre imaginarul filmic şi cel literar.

De altfel, o categorie vastă de best-seller-uri îşi datorează celebritatea tocmai faptului că au fost ecranizate. Să ne gîndim, de pildă, la cazul filmului

, care a provocat, după cum se ştie, o spectaculoasă creştere a vînzărilor romanului omonim al lui Michael Cunningham, sau la

al lui Margaret Mazzantini, roman şi el mai bine vîndut după ecranizare. Alunecarea permanentă de la vizual la mental şi multimedial, de la text la imagine este o altă regulă a consumului care cucereşte treptat alte teritorii, alte limbaje, fără conflicte prea mari. Valorile, în acest context, devin desigur negociabile, iar consensul publicului nu mai reprezintă neapărat un indiciu negativ. 

Oricum ar fi, nu putem să nu ne întrebăm, dilematici: oare cît de mult se mai pot modifica, o dată cu avîntul pieţei, funcţiile imaginarului şi ale literaturii?

Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metanarativităţii

Dilema veche