O crimă din primăvara lui `83

- interviu cu Gheorghe BĂRBULESCU -

În 2008, Gheorghe Bărbulescu era comisar şef la Serviciul de Combatere a Infracţiunilor Împotriva Persoanei din cadrul Direcţiei de Investigaţii Criminale de la Inspectoratul General al Poliţiei Române. A intrat în instituţie în urmă cu 30 de ani ca judiciarist la Secţia 22 din Capitală, după care a urcat toate treptele ierarhice şi profesionale pînă în 1988 cînd a obţinut funcţia de şef de Birou judiciar. Interviul de faţă - rămas nepublicat - ne-a fost pus la dispoziţie de Biroul de presă al IGPR pentru dosarul dedicat prejudecăţilor legate de comunism coordonat de Marius Chivu în Dilema veche nr. 253 / 2008.

Cum se lucra înainte de `89 în serviciul judiciar?

Principiul nostru de muncă este acelaşi, pentru că la judiciarişti important este să ştii ce să cauţi, unde, cînd şi cum să faci acest lucru. Modelul meu la început de carieră şi, în egală măsură, în prezent rămîne Dumitru Ceacanica. Bineînţeles alături de alţi predecesori iluştri care au deschis căi în munca de investigare a genurilor de infracţiuni judiciare. Iar aici mă refer în special la cele comise cu violenţă.

Ce diferenţiază totuşi perioada de dinainte de `89 faţă de prezent?

La acea vreme - pe care cei mai mulţi o numesc de tristă amintire (sintagmă cu care nu sînt întrutotul de acord) - solidaritatea de breaslă avea un fundament solid şi anume experienţa seniorilor împărtăşită celor tineri, dublată de vitalitatea, elanul şi dorinţa acestora din urmă de a scoate adevărul la lumină. Constat însă cu amărăciune că, după Revoluţie, răsturnarea valorilor la nivel social a adus cu sine, în privinţa instituţiei noastre, o stigmatizare artificială care, în plan uman, a produs o oarecare ruptură între vechile şi noile generaţii. Consecinţele se resimt mai ales la capitolul acumulări în profesie. Mulţi dintre colegii mei au părăsit sistemul, locul lor fiind preluat de tineri entuziaşti.

Povestiţi-ne unul dintre cele mai dificile cazuri cu care v-aţi confruntat înainte de `89.

E greu să fac o selecţie. Sînt iremediabil subiectiv pentru că fiecare caz a însemnat o mare investiţie de efort, de pasiune şi chiar de sacrificiu personal. Profesia de poliţist este mai mult decît o meserie pentru că implică o mare dăruire şi o mulţime de sacrificii. Şi totuşi…

Era în primăvara lui `83 cînd, împreună cu colegii de la Omoruri, aveam de cercetat uciderea unui copil. Fapta se comisese în casa acestuia. Ne-am aruncat cu toţii în iureşul investigaţiilor printre vecinii de bloc, dar ne-am lovit de un zid: nimeni nu văzuse şi nu auzise nimic. Credeam că toate cercetările noastre se vor finaliza lamentabil cînd o bătrînă, care locuia la etajul 10, ştiută de locatari drept nebuna blocului, ne-a spus că, pe la prînz, văzuse doi băieţi intrînd în scară. Pe unul dintre ei îl mai zărise în compania victimei. Au urmat ore de coşmar cu căutări febrile printre colegii de clasă ai celui ucis. Rînd pe rînd, suspecţii părăseau cercul imaginar de posibili autori, invocînd alibiuri „beton”. Tot astfel, a fost cît pe ce să-i pierdem chiar şi pe cei doi autori: colegul de bancă al victimei şi prietenul acestuia, mai mare cu un an. Dar nu s-a întîmplat aşa. Cînd ne-am dus la domiciliul primului, individul a sărit pe geam, rupînd-o la fugă prin spatele blocului. I-am prins pe împricinaţi pentru că produseseră un accident cu o maşină furată. Voiau să părăsească ţara. V-am povestit acest caz nu doar pentru că actorii erau minori, ci, în primul rînd, pentru alibiul invocat de colegul victimei: la 20 de minute după comiterea faptei, fără nici o remuşcare, îşi susţinuse teza la matematică.

Un alt considerent îl reprezintă atrocitatea actului criminal: după ce înfipsese cuţitul în colegul său, văzînd că nu murea destul de repede şi că îl implora zbătîndu-se, l-a mai lovit cu o vază în cap să fie sigur că şi-a dus „misiunea” la bun sfîrşit. Ambii făptaşi au intrat la puşcărie, dar prin Decretul 11/1988 au fost amnistiaţi. Unul dintre ei însă a redevenit "clientul" nostru ca urmare a înfăptuirii altor fărădelegi.