Nous ne vieillirons pas ensemble (Nu vom îmbătrîni împreună)

Filmul „Nous ne vieillirons pas ensemble” („Nu vom îmbătrîni împreună”), 1972, realizat de Maurice Pialat, rulează joi 4 aprilie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Anca Buja şi de Tudor Jurgiu. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

Maurice Pialat pare să-şi dorească să plătească pentru toate relele din viaţa sa prin cinema. Se expune cu frenezie de parcă asta ar fi singura cale prin care s-ar putea salva de propriul infern. „Nous vieillirons pas ensemble” („Nu vom îmbătrîni împreună”, 1972) este cel de-al doilea lungmetraj al lui Pialat, după „L’enfance nue” („Copilărie nudă”, 1968), şi este primul său film care are parte de succes – lucru care nu-i covine mai deloc autorului, pentru că i se pare că filmul a fost prost înţeles atît de public, cît şi de critică. 

„Nous ne vieillirons pas ensemble” surprinde o serie de momente care se leagă între ele într-o logică subiectivă, a amintirii. O serie de acum-uri pe care doar persistenţa autorului le face să devină semnificative şi care dau senzaţia unui prezent continuu, care devine la fel de frustrant pentru spectator ca pentru cele două personaje. Jean şi Catherine sunt împreună de şase ani. El e regizor, un bărbat bine, dar trecut demult de prima tinereţe, nu prea are bani niciodată, dar are acasă o soţie docilă şi resemnată, care acceptă orice de dragul lui. Ea e tînără şi nehotărîtă, dar conştientă că are timpul de partea ei, stă cu părinţii, care tolerează relaţia ei cu un om mai în vîrstă şi care-i produce multă suferinţă, doar datorită încăpăţînării ei. Nu au niciun viitor împreună, au un trecut la care avem acces doar prin certurile lor şi un prezent care-i strînge pe amîndoi ca o chingă. La prezentul ăsta suntem noi părtaşi. Pialat ne arată şi nouă, puţin cîte puţin, cum se dezintegrează o relaţie, dar nu pentru că ar fi mînat de vreo intenţie altruistă, ci pur şi simplu pentru că vrea să se elibereze. Fără patos, dar aproape cu cruzime, pescuieşte momente, mai mult sau mai puţin intense, dar care capătă semnificaţie tocmai pentru că stăruie maniacal asupra lor, vrînd parcă să pună degetul pe acel moment în care s-a produs ruptura - grea sarcină, pentru că, de fapt, toate momentele sunt unul şi acelaşi, care se tot repetă pînă la ridicol. 

Relaţia lor respiră doar prin certuri şi despărţiri, cei doi nu se pot desprinde unul de celălalt, orice moment de acalmie e precedat şi urmat de aceeaşi disperare, iar frica de abandon este la fel de mare pentru amîndoi. Timpul pare ignorat cu desăvîrşire de Pialat, deşi joacă un rol central în acest film. Cadrele lungi devin obositoare, datorită vorbelor pe care şi le aruncă cei doi de parcă ar fi ultimele pe care şi le-ar mai spune, dar care sînt, de fiecare dată, doar o eliberare temporară. Senzaţia de inutilitate în care băltesc personajele, care par să nu se prea sinchisească de faptul că au o singură viaţă, pe care şi-o irosesc într-o angoasă permanentă, e evidenţiată de fiecare dată cînd sunt în prezenţa altora. Lucrurile se întîmplă în jurul lor, timpul trece pentru ceilalţi, doar ei rămîn fixaţi în acelaşi punct mort. Tatăl lui Jean îmbătrîneşte, nu mai poate merge la cules de ciuperci, cum făcea pe vremuri. Soţia lui Jean călătoreşte şi se îndrăgosteşte. Părinţii Catherinei se bucură de lucrurile care li se întîmplă. Bunica Catherinei aşteaptă să o viziteze copiii. Pentru toţi ceilalţi timpul trece, doar pentru ei pare să se fi oprit ca o placă stricată. Doar ei doi se ceartă în maşina lui Jean, în apartamentul lui, în care trebuie să stea cu draperiile trase ca să nu-i vadă vecinii, în camerele de hotel, asta doar ca să se poată împăca apoi şi merge la mare, dansa şi face dragoste.

La baza scenariului „Nous ne vieillirons pas ensemble” stă romanul omonim scris de Pialat. Dincolo de faptul că povestirea urmează logica unui timp subiectiv în care întîmplările se amestecă precum în marea cu care se încheie filmul, impresia de subiectivitate, de mărturisire a lui Jean, e cîştigată de Pialat, paradoxal, tocmai prin faptul că se poziţionează la distanţă faţă de personajele sale, dar le fixează cu insistenţă, aceasta fiind probabil singura cale onestă prin care cinemaul poate vorbi cu adevărat la persoana întîi. Dacă Eustache spunea despre filmele sale că „sunt atît de autobiografice cât poate ficţiunea să fie”, Pialat pare să meargă cu acest film în direcţia opusă, să întindă coarda autobiografiei atât de tare încît aceasta devine de la sine ficţiune. E foarte greu de disociat între viaţa autorului şi filmele sale. Toate umorile, angoasele, tristeţile se transferă în cinema. Pialat merge atît de departe în această direcţie încît ajunge să filmeze chiar în apartamentul în care a trăit cu soţia sa şi exact în locurile în care i s-au întîmplat toate. 

Nous ne vieillirons pas ensemble (Nu vom îmbătrîni împreună)

Franţa 1972

regie, scenariu Maurice Pialat

imagine Luciano Tovoli

montaj Arlette Langmann, Corinne Lazare

cu  Marlène Jobert, Jean Yanne, Macha Méril