„Ni s-a terminat copilăria“ – interviu cu Adam’s Nest
Adam’s Nest a împlinit de curînd trei ani și în iulie a scos al doilea album, Irezistibil. Zece piese despre curaj, dragoste, viața în corporație sau patriotism. Am stat de vorbă cu Vlad Alui Gheorghe și Răzvan Nicolae Rusu – jumătate din trupa ieșeană, alături de basistul Gabriel Belcescu și toboșarul Andrei Hâncu – în pauza dintre soundcheck și concertul pe care l-au avut la începutul lui septembrie pe terasa Expirat. Dacă melodiile lor sînt mai degrabă melancolice, băieții m-au impresionat prin efervescența lor, prea puțin vizibilă în transcriere.
Voi sînteți doctoranzi – Vlad la Litere, Răzvan la Farmacie –, aveți și slujbe, Gabriel Belcescu e sunetist la Opera Națională din Iași, iar Andrei Hâncu e muzician full-time. Cînd a avut timp să se nască acest album?
Vlad: Cred că tocmai ăsta e nivelul de prietenie și înțelegere în trupă, cînd poți să pricepi că celălalt are o grămadă de treabă și să-i dai spațiu. Noi am avut un concert live online în mai...
Răzvan: ...iar pînă atunci nu ne mai văzuserăm de la sfîrșitul lui februarie, nici măcar întîmplător pe stradă. Ne auzeam la telefon săptămînal cîteva ore, dar atît. Am reușit să terminăm albumul prin corespondență.
Vlad: Piesele au fost scrise în ultimele două veri în timp ce mergeam către și de la concerte: în seara dinainte, în seara de după, pe drum, ne veneau idei și scriam. Începuserăm să le lucrăm dinainte, dar albumul s-a materializat acum. Zece piese, zece zile petrecute pe drum în ultimii doi ani. La început, cînd eram numai noi doi în formație, mergeam doar cu trenul. Nu renta cu mașina.
Răzvan: Eram studenți amîndoi și era gratuit trenul, sau mult mai ieftin. Nu trebuia să ne cărăm amplificatoarele, că mereu se găseau la fața locului, luam doar chitara în spate și plecam.
Vlad: Și am găsit mereu prieteni care să ne găzduiască, au fost toți foarte drăguți și ne-au ajutat.
Răzvan: Acum e prima dată cînd ne-am închiriat un Airbnb. Tocmai ne gîndeam că ni s-a terminat copilăria, ne-am făcut mari și stăm într-un Airbnb cu banii noștri. Avem spațiu, e fain. Înainte, fiecare casă avea un farmec complet diferit. Dar e bine să mai simți că nu ești o povară pentru altul și nu stai pe capul lui.
În „Superheroes“ e vorba despre chimioterapie. Cum ați ajuns să scrieți despre asta?
Răzvan: Am scris-o în timp ce unchiul meu era bolnav de cancer de pancreas, într-un stadiu destul de avansat. Inițial, piesa avea o tentă negativă, dar apoi Vlad mi-a zis ceva ce spune bunica lui, că e foarte bine să cînți lucruri pe care ți le dorești să se întîmple.
Vlad: Să atragi lucrurile pozitive în ceea ce spui. Să nu privești ceva doar negativ, ci să schimbi perspectiva, să gîndești altfel ca să atragi ceva bun.
Răzvan: Așa că am mai schimbat din versurile sumbre și le-am făcut să fie mai hopeful. Aveam strofele, aveam acordurile, dar nu aveam refrenul. Tot Vlad a venit cu ideea: de ce nu zici „Do not give up, this is not what superheroes do“? Și așa a rămas piesa. Dar pe-asta n-o cîntăm azi, nu e mereu contextul potrivit pentru ea.
Vlad: Astea s-au întîmplat toate cu o noapte înainte de primul nostru live la Guerrilla. Ne cunoscuserăm cu puțin timp înainte, cam o lună, și în seara aia la 11 eram la repetiții, iar la 5 și jumătate dimineața aveam tren. Melodia avea o formă cît de cît definită dinainte, am adăugat refrenul și aia a fost, gata.
Dar cum știi că e gata o piesă?
Răzvan: Nu mai știi ce poți pune în ea, nu-și mai are nimic locul acolo. O simți. Dacă mai bagi ceva, te diluezi. E exact cît trebuie să fie. Uneori e prea lungă, dar nu poți să mai scoți nimic, ai lăsa-o fără carne pe ea ca mesaj.
Vlad: Știi cînd te apuci să faci o porție basic de paste? Fierbi pastele, pui niște sos, niște brînză, sare, piper, eventual oregano, guști și zici: gata. Dacă mai pun altceva, o să fie rău. Sînt multe momentele cînd faci pastele alea, sînt cum sînt, și-ți zici, ia să vedem noi dacă merge niște curry. Sos de gorgonzola și cîrnați. Uneori poate să fie OK și rețeta asta, și așa a fost în piesa „Nothing Lasts for Eva“, unde am încercat să facem...
Răzvan: Post-rock!
Vlad: ...o mîncare cu tot ce găsești în frigiderul unei bătrîne: brînză la tub, pateu primit de la guvern. Și asta a ieșit.
Deci vă permiteți și să vă jucați.
Răzvan: În ultima vreme nu prea ne-am mai jucat, pentru că n-am mai avut timp de stat la studio. Cînd ești cu instrumentul în mînă și ai cîntat suficient de mult, te relaxezi suficient de mult și începi să te joci. Cînd începi să faci parte din super-mica scenă muzicală din care facem parte noi – că există și una mai mare –, îți dai seama că totul se distanțează de muzică. Sînt multe alte lucruri de care trebuie să ai grijă, de care se ocupă Vlad. Începi să înțelegi de ce ai nevoie de un om pe marketing și imagine.
Aveți și o melodie despre viața în corporație, „Nu dați omul pe mîinile oamenilor, nu au milă“. Ce-i cu asta, care-i povestea?
Vlad: Am lucrat la o firmă de marketing foarte OK, dar oamenii de acolo aveau o problemă cu faptul că eu cînt într-o formație. Dacă ai activități în afara muncii, ceva artistic, înseamnă că nu ești atent, că nu pui suflet la job. Acolo am auzit expresia care a ajuns în versuri: „Unde te duci, de ce vrei concediu, de ce nu vrei să-ți faci vacanța la sediu?“ Acum un an, de Sfînta Maria, cînd e liber, noi trebuia să plecăm a doua zi la festivalul Awake, concertul era vineri. M-am dus frumos cu cererea. „A, dar nu facem concediul aici? Noi venim, facem toți un grătar.“ „Nu, vreau concediu.“ „Hai, mă, noi oricum lucrăm.“ „Am concert.“ „Nu te lăsăm.“ „OK, îmi dau demisia.“ „Nu se poate.“ Mă gîndeam, OK, eu ce fac? Și am decalat concertul. Ajunsesem să vreau să le dau block pe Facebook tuturor celor de la muncă pentru că vedeau toate event-urile – și, OK, concertul era sîmbătă, nu lucra nimeni, dar tot comentau: „Tu pleci, conduci duminică seară, bei și dup-aia vii la muncă.“ „Păi, și nu-mi fac treaba la muncă?“ „Ba da, dar oboseală...“ De aici a pornit melodia, acolo sînt cîteva dintre lucrurile pe care le-am auzit la muncă.
Avem un prieten, un videograf foarte bun din Iași. Ne-am văzut acum o lună cu el la o bere și vorbeam despre asta. Ne-a spus: „Am lucrat la o firmă unde găsești tot ce-ai scris tu, dar ai ratat ceva: ai ratat partea în care spui că noi sîntem o familie. Lucrăm toți, tragem la aceeași căruță.“ E drăguț că oamenii care ascultă piesa empatizează cu ea. Am avut anul trecut parte și de cîteva corporate parties, am fi putut s-o cîntăm acolo, dar pe-atunci nu exista piesa.
Răzvan: A fost o petrecere de corporație unde le-am zis din start că noi nu cîntăm coveruri. „Da, nici o problemă.“ Și a fost un singur om în fața scene să ne asculte. Restul de 40 erau afară la țigară. Uneori e trist să cînți. E deprimant, pentru că noi n-o facem pentru bani, e ceva în care punem suflet. Nici nu-i un cîștig să spui că, da, bine, îmi plătesc chiria pe luna asta. Mai ales că trei dintre noi avem slujbe OK.
Nu vă temeți legat de viitorul acestui album scos în mijlocul pandemiei, într-un an cu puține concerte în aer liber și zero la interior?
Răzvan: Mai scoatem unul.
Vlad: Da, mai scoatem unul. Pe ăsta l-am lansat pentru că-l aveam făcut și ne-am gîndit că cine vrea să-l asculte, îl ascultă. Aveam o grămadă de piese în pregătire, unele lucrate, altele draft-uri, idei, voiam să înregistrăm din ele. L-am definitivat în pandemie și am pus prea mult suflet în el ca să-l lansăm abia la anul. Și s-a văzut că a mers destul de bine. Oriunde-am fi cîntat, știam că o mînă de oameni tot o să vină la concert.
Răzvan: Dacă ar fi fost plin de evenimente acum, am fi putut să-l promovăm. Practic, scoți un album și mergi pe el, călărești piesele alea la concerte. Acum, l-am făcut și e gol, avem două-trei cîntări. Vara trecută, am avut destul de multe, aproape în fiecare weekend, și evenimente măricele. Acum am rămas în gol cu albumul, dar măcar avem niște materiale, un portofoliu și tot e bine. Ups and downs.
Mai funcționează promovarea online, în lipsa concertelor fizice?
Vlad: Ne-am gîndit să facem live-uri online, chiar era un proiect pornit de Studioul de Bază din Iași. Numai că, de fiecare dată cînd începe un trend, în prima săptămînă merge foarte bune, apoi începe toată lumea să facă asta în condiții foarte proaste. Se filmează cu telefonul de la o distanță foarte mare și nu se aude. Iar lumea se cam ferește, nu mai ascultă. După trei-patru săptămîni dispare. Noi am făcut un live în mai, în balconul de la mine de-acasă, am găsit un loc bun, am cîntat acolo cît s-a putut. Acum nu știu dacă ar mai merge, poate mai înspre iarnă dacă nu se vor ține concerte la interior.
Care-i Eva voastră muzicală?
Vlad: Noi cred că ne-am fost Eve unul altuia. Pînă să-l cunosc, cîntasem cu mai multe formații, el la fel...
Răzvan: Făceam: a, nu vă plac piesele mele? Am plecat!
Vlad: Pînă să ne găsim și să ne acceptăm unul pe altul așa cum sîntem, am respins mulți oameni.
Răzvan: Mai avem dispute cu piesele, dar e normal, ne spurcăm pe față, comunicăm. E genul ăla de spurcare în trafic, în care toată lumea înjură, dar nimeni nu se supără. La noi toată lumea înjură pînă bate Andrei la tobe și nu se mai aude nimic.
Vlad: Cînd am lucrat cu alți oameni, a fost oribil ca experiență, nu ieșea nimic. Cînd am început să cîntăm împreună, ne-au ieșit pe bandă rulantă, a fost incredibil. Iar numele trupei, pentru că știu c-o să ajungem și la asta, a venit de la o formație a lui, din liceu, care se numea Adam pentru că erau patru băieți karatiști sexy.
Răzvan, pentru că ești student la Medicină: în ce punct fizic simți muzica?
Aseară repetam „Eva“ și am simțit-o în piept, apoi mi s-a făcut pielea de găină. Nu mi se întîmplă mereu, dar am pățit aseară. Dacă o și compun, o simt aici (arată spre cap – n.r.), e o căldură foarte mare, mi se încinge capul, dar într-un fel foarte plăcut. O mai simt în stomac foarte puternic. Iar cînd cînt, o simt în piept.
a consemnat Cristina ȘTEFAN
Foto: Popa Andrei
