Moartea unui student
Am trecut prin Bruxelles în viteză şi cu treabă. Nu e uşor să faci asta într-un oraş în care ai locuit, unde eşti obişnuit să ai timp, să te întorci seara acasă, să reiei a doua zi de dimineaţă cascada de lucruri de unde ai lăsat-o sau să te gîndeşti simplu: săptămîna viitoare ce-are? Am încercat să fac iar într-o săptămînă tot ce făceam cînd locuiam acolo, să văd pe toată lumea şi să mai şi muncesc, lucru pentru care mă deplasasem de fapt. Din acest punct de vedere, întoarcerea la Bruxelles a semănat izbitor de mult cu revenirile mele la Bucureşti, minus smuceala de care vorbeam odinioară.
Dar despre altceva vreau să vorbesc de data acesta, ceva ce m-a bîntuit în toţi aceşti ani şi despre care scriu, din păcate, abia acum cînd lucrurile au dat-o în tragedie. La un sfert de oră după ce am părăsit Gare du Midi, în timp ce mergeam agale pe ceea ce fusese cîndva strada mea, capul lui Anthony Heureux, un student de 19 ani, era zdrobit sub roata unui camion la cîteva sute de metri mai încolo... Mi s-a părut mie că Saint-V era cam silenţioasă anul acesta, dar m-am gîndit că poate sînt eu dusă deja de prea mult timp.
Să mă explic: Saint-V este marea sărbătoare a studenţilor de la Universitatea Liberă din Bruxelles, din fiecare 20 noiembrie, anul acesta 18. Sfîntul Théodore Verhaegen, unul din fondatorii universităţii şi ocrotitorul acesteia, este sărbătorit într-un stil destul de aparte care impune o explicare pe scurt a socializării din sistemul universitar belgian. Destul de apropiate de frăţiile americane sau alte instituţii similare din Europa, numitele cercles (cercuri, unii le spun mai corect cercuri folclorice, ca să fie diferenţiate de alte tipuri de cercuri, de exemplu cele ştiinţifice) ale fiecărei facultăţi au o ierarhie foarte bine stabilită; scopul esenţial al acestor cercuri este socializarea, pe tot parcursul universitar şi chiar după ce acesta s-a încheiat. Cele mai vechi astfel de cercuri datează, în Belgia, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, avînd o influenţă covîrşitoare asupra elitelor ştiinţifice şi sociale şi a transmiterii filosofiei promovate de Universitate, cea a „examenului liber” (de unde şi „Universitatea Liberă”). Acest principiu fondator a fost foarte bine definit de Henri Poincaré: „Gîndirea nu trebuie să se supună niciodată, nici unei dogme, nici unui partid, nici unei pasiuni, nici unui interes, nici unei idei preconcepute, ci doar faptelor însele, pentru că a se supune ar însemna a înceta să mai existe.”
Un student în anul I poate, dar nu este obligat, să se înscrie într-unul din aceste cercuri, devenind un bleu (albastru). De ce bleu? Unii autori care au studiat fenomenul sînt de părere că denumirea, deloc exclusivă fenomenului studenţesc, vine de la apelativul folosit pentru orice persoană nouă dintr-o organizaţie şi îşi are originea tot în secolul al XIX-lea prin uniforma de aceeaşi culoare a soldaţilor începători. Alţii sînt de părere că numele e mai degrabă legat de utilizarea albastrului de metil în ceremonia de botez, practică pe cale de dispariţie. Albastru de metil n-am văzut, în schimb am văzut multe alte substanţe, mai mult sau mai puţin chimice sau bilogice, folosite la botezuri, las detaliile la imaginaţia cititorului.
În afară de această ceremonie, un bleu trece pe parcursul primului an de studii prin multiple experienţe, mai mult sau mai puţin umilitoare şi dăunătoare fizic sau psihic, pe post de rituri de trecere. Includerea îi garantează socializarea cu alţi studenţi şi intrarea în această ierarhie care este cercul şi la vîrful căreia poate să ajungă înspre terminarea facultăţii, din nou, doar dacă îşi doreşte acest lucru. N-am să mă opresc mai mult decît atît la descrierea cerclajului folcloric şi nici n-am să mă arunc în speculaţii legate de originile francmasone ale cercurilor sau în explicaţii legate de rituri de trecere, ierarhii şi aşa mai departe. Nici de debarasarea semnificaţiilor iniţiale ale acestor practici şi păstrarea unei carcase folclorice n-am să mă lamentez, cu acest fenomen se confruntă mai toate tradiţiile. Intrebarea o fi bine, o fi rău nu are nici un sens; toate aceste lucruri îşi au fundamente sociale şi deci sociologice foarte bine explicate. Am să îmi exprim părerea faţă de tot acest univers ca student al Universităţii cu pricina; la fel ca mai toţi colegii străini ca mine (ne-belgieni) am fost în general oripilată de aceste practici. Să fiu bleu-ette recunosc că nu m-am încumetat, nici măcar din curiozitate, dar am participat la un TD - thé dansant, o guindaille (petreceri organizate de aceste cercuri), la un maraton al cercurilor de la sfîrşitul anului universitar în care a trebuit să beau minim o bere la sediul fiecăruia, şi sînt multe, şi la o Saint-V, ca şi cea de la care a pornit toată povestea. Dincolo de partea haioasă a lucrurilor, muzică, bere şi voie bună, am rămas cu senzaţia de umezeala şi frig, nu de la ploaia ireconciliabilă din oraş, ci pentru că la cel puţin două dintre aceste evenimente cineva a urinat pe mine sau mi-a turnat în cap lichide dubioase. N-am mai pus piciorul pe la nici un TD dar nici nu i-am considerat nişte brute alcoolice pe cei care au ales să o facă sistematic.
Şi rămîn de aceeaşi părere chiar şi acum, după nefericitul accident al lui Anthony Heureux. Băiatul nici măcar nu era student la Bruxelles, ci venise „în vizită”, căci studenţi din toată ţara vin la Saint-V. Tatăl lui, aşa cum spune într-un interviu, îl sfătuise să o facă o dată în viaţă, cum şi el participase cu mai bine de douăzeci de ani în urmă la o Saint-V, dar să aibă grijă. Cînd a auzit seara la radio ştirea despre accident, tatăl i-a trimis lui Anthony un sms: „Fiule, trăieşti?”. Adaug numele de familie al victimei la toată povestea şi se zbîrleşte părul de pe mine şi mai mult decît de la proximitatea fizică absolut întîmplătoare cu acest accident, fără îndoială, groaznic.
Dar ce s-a întamplat, de fapt? Fiecare cerc are un camion (char) transformat în bar mobil, cu bere, muzică şi mulţi studenţi claie peste grămadă. Aceste camioane formează un cortegiu care traversează oraşul de la universitate în centru. Culmea este că, de la ultimul accident fatal în 1964, cînd un student a căzut sub un astfel de camion, regulile de securitate au devenit drastice pentru ca aşa ceva să nu se mai întîmple: un păzitor al fiecărei roţi de astfel de camion nu mişcă de lîngă obiectiv pe tot parcursul defilării. Şi iată că tot s-a întîmplat. Din mărturii şi filmări anchetatorii şi-au dat seama că Anthony îşi scăpase halba de bere sub camionul oprit. Ca participant la Saint-V trebuie să ai halba personală care îţi este reumplută la cerere la unul şi numai unul dintre aceste camioane, corespunzător unui cerc, contra unui „abonament” modic; alta nu mai primeşti. Nu este de mirare că Anthony s-a întins să-şi recupereze halba; a alunecat exact în secunda în care camionul a pornit, agale, mai departe. Agale, ne-agale, din păcate fracţiunea de secundă, ceasul rău, pisica neagră... Un accident absolut stupid pe care nimeni nu şi-l poate explica.
Evident că jumătate din opinia publică, împotriva acestui folclor studenţesc controversat, atît aştepta ca să înceapă să ceară vehement campania interzicerii. Accidente mortale s-au mai întîmplat din 1964 încoace, doar că nu la Bruxelles, ci la Louvain-la-Neuve, Leuven, Liège, sau prin alte părţi. Cealaltă jumătate de opinie pledează mai moderat pentru o eventuală creştere a securităţii sau eliminarea acestor chars (camioane), dar nu este de acord cu interzicerea evenimentelor studenţeşti de acest gen. Tatăl lui Anthony nu acuză pe nimeni, declarînd simplu că a fost un accident nefericit. Dacă ne apucăm să interzicem Saint-V, de ce nu am face la fel cu meciurile de fotbal, concertele, festivalurile, zilele naţionale sau chiar protestele de orice fel unde îmbulzeala, exaltarea, alcoolul sau alte substanţe sporesc riscul accidentelor. E adevărat că fără Saint-V Anthony avea mult mai puţine şanse să ajungă sub un camion. Dar asta putea să i se întîmple traversînd strada neregulamentar... E adevărat că trăim în era interzicerilor de toate felurile, dar poate ar trebui să ne oprim o fracţiune de secundă, atît cît e nevoie ca o tragedie să aibă loc, şi să privim lucrurile atent, fără a servi dogma interzicerii, ci în frumosul spirit al liberului examen.
Raluca Nagy este antropolog, doctor în ştiinţe sociale al Universităţii Libere din Bruxelles şi al SNSPA Bucureşti.
