Miss Violence

Celor care au vizionat în ultimii ani măcar două filme greceşti – Kynodontas (2009, regia Giorgos Lanthimos) şi Attenberg (2010, regia Athina Rachel Tsangari) – e foarte probabil să li se pară că Miss Violence, cel de-al doilea lungmetraj al realizatorului Alexandros Avranas, nu aduce mai nimic nou în cinematografia contemporană grecească. La nivel tematic poate fi observată şi aici aplecarea spre alegorie, pornind de la povestea unei familii disfuncţionale, iar la cel al abordării stilistice sînt pregnante cadrele secvenţă, în care, mai ales în prima parte a filmului, acţiunea e redată pe acelaşi ton de la un capăt la celălalt al acestora, indiferent de evoluţia personajelor. Efectul distanţării emoţionale a naratorului constă, precum în cazul celor mai multe filme greceşti de succes din anii 2000, în crearea unei senzaţii de absurd existenţial.

Miss Violence diferă totuşi de exemplele menţionate în debutul prezentării, deoarece în a doua sa jumătate virează din ce în ce mai mult înspre zona realistă a cinemaului, absurdul fiind înlocuit de situaţii dramatice în toată regula. Dacă sinuciderea misterioasă a primei fiice, Angeliki, exact în ziua în care împlineşte 11 ani, e arătată de Avranas, în debutul filmului, extrem de succint, ulterior derulării genericului de început peste cîteva cadre cu o familie aparent veselă, pe măsură ce se derulează evenimentele, iar explicaţiile sînt tot mai evidente, mizanscena insistă asupra dramei minorelor exploatate de bunicul lor (în acelaşi timp, le e şi tată), acesta devenind treptat protagonist. Realizatorul accentuează momentele dure de abuz, construind planuri-secvenţă lungi, prin intermediul cărora potenţează efectul de şoc asupra spectatorilor, obligaţi să asiste neputincioşi la situaţii de agresiune fizică şi psihică la adresa unor copii.
În prima parte, una dintre mizele filmului pare aceea de a dejuca în permanenţă aşteptările privitorilor, încurajînd formarea unor supoziţii, doar pentru a le infirma cîteva minute mai tîrziu. Însă, din clipa în care tot misterul se clarifică, interesul se mută la nivelul personajelor abuzate în diferite feluri, curiozitatea spectatorilor fiind în final satisfăcută printr-o reacţie neaşteptată a soţiei protagonistului, capabilă să arunce o lumină nouă asupra întregii construcţii dramaturgice.

Pe lîngă modul virtuoz în care devoalează explicaţiile cu privire la misterul morţii lui Angeliki, mutînd accentele de pe un personaj pe altul şi dinspre un tip de problematică spre alta, Miss Violence este notabil şi prin prezenţa actorilor din rolurile principale – Themis Panou, în rolul tatălui/bunicului, Reni Pittaki, în rolul bunicii şi Eleni Roussinou, în cel al fiicei acestora -, ale căror partituri se încadrează foarte bine în tendinţa actuală a cinematografiei elene de a miza pe tăceri şi pe un tip minimalist de interpretare.

Se prea poate ca Miss Violence să nu fie cel mai original şi nici cel mai eficient film grecesc al ultimilor ani, însă cu siguranţă e încadrabil în stilistica Noului Val din această ţară. De aceea, cred că există şanse mari ca admiratorii filmelor lui Lanthimos sau ale lui Tsangari să îl adopte imediat printre filmele favorite. La fel cum, în caz contrar, există multe şanse să fie respins.

Andrei Rus este critic de film.

Miss Violence, în regia lui Alexandros Avranas, este alegerea organizatorilor pentru seara de gală a Festivalului Filmului European, ajuns în 2014 la cea de a XVIII-a ediţie. Filmul va fi difuzat în seara de 9 mai la cinema Studio din Bucureşti, iar proiecţia va avea loc în prezenţa regizorului şi a actriţei Eleni Roussinou.

Cu această cronică cinematografică a lui Andrei Rus, prefaţăm o serie de cronici absolut ne-cinematografice, care cartografiază noua ediţie a Festivalului. Începînd de mîine, veţi avea prilejul să citiţi însemnări ale unor prieteni ai filmului, aflaţi în postura de spectatori privilegiaţi (pentru că au văzut filmul înainte de proiecţia din cinema), şi care ne propun propriile interpretări ale filmelor din Festival, nu neapărat sub formă de recomandări de cinefil, ci mai degrabă de eseuri sau confesiuni.

Festivalul Filmului European va avea loc în Bucureşti, între 9 şi 15 mai, şi la Tîrgu Mureş, între 16 şi 19 mai.