Mişcarea Slow Food, dincolo de tîrgurile săptămînale

Bucureştenii şi locuitorii altor mari oraşe din România sînt deja obişnuiţi cu tîrgurile de alimente tradiţionale Slow Food. Dar Slow Food reprezintă mai mult decît tîrguri săptămînale: este o mişcare globală pentru suveranitatea alimentară.

Slow Food International a fost înfiinţat în 1989 de italianul Carlo Pentrini, cu scopul de a salvgarda agricultura tradiţională şi a combate fast-food-ul. Fondat ca o simplă organizaţie non-guvernamentală, Slow Food este la ora actuală o reţea globală, cu peste 100.000 de membri în 153 de ţări de pe toate continentele.

Viziunea Slow Food este centrată pe conceptul de suveranitate alimentară, care consideră hrana un drept fundamental uman, nu un produs, şi promovează „auto-suficienţă alimentară”: în locul unei dependenţe de importurile de hrană caracteristică mai tuturor economiilor naţionale la ora actuală, se doreşte ca fiecare comunitate umană să aibă posibilitatea să îşi asigure pe cont propriu hrana necesară.

Principalul mesaj al Slow Food este că agricultura de subzistenţă şi semi-subzistenţă trebuie să devină modul principal de a produce hrană la nivel global. Motivele sînt numeroase. Hrana produsă prin metode tradiţionale este cu mult mai sănătoasă decît cea produsă industrial. Agricultura de mici dimensiuni ajută sute de milioane de fermieri din întreaga lume să supravieţuiască, făcîndu-i să rămînă pe pămînturile lor în loc să migreze spre oraşe în căutarea unui loc de muncă. În fine, agricultura industrială deteriorează solul şi este cu mult mai poluantă decît agricultura de mici dimensiuni, ba mai mult, distruge biodiversitatea.

Producătorii Slow Food din toată lumea se întîlnesc o dată la doi ani la Torino, în Italia, reuniunea de anul acesta avînd loc între 21-25 octombrie.

Comisarul European pentru Agricultură, Dacian Cioloş, a fost prezent anul acesta la Torino şi şi-a exprimat simpatia pentru mişcarea Slow Food. Degustînd produsele fermierilor români, Cioloş a declarat că noua politică agriculturală europeană (PAC) va include „instrumente simple care să susţină prin sprijin financiar direct fermele mici, aşa cum nu au existat pînă acum, instrumente care să ajute micii producători să îşi promoveze produsele locale, precum şi intrumente pentru crearea unor pieţe şi tîrguri pentru vînzarea directă a acestor produse consumatorilor.”
Astfel de stimulente pentru producătorii tradiţionali ar putea conduce la reducerea preţurilor produselor lor, acesta fiind unul dintre principalele motive pentru care mulţi consumatori încă stau departe de produsele Slow Food şi organice. Însă preţurile hranei Slow Food nu vor fi niciodată la fel de mici ca cele ale alimentelor produse industrial.

Sumele mai mici pe care le plătim în supermarketuri nu corespund costurilor reale de productie, explică Slow Food. Dincolo de faptul că producătorii industriali sînt stimulaţi de guverne (şi de UE) prin subvenţii neaccesibile celor mai mici producători, hrana industrială are costuri ascunse, pe care nu le percepem, dar pe care cineva pînă la urmă tot le plăteşte. De exemplu, costurile unor afecţiuni de sănătate pe care le căpătăm consumînd mîncare de proastă calitate (de la diabet la atacuri de cord) le plătim tot noi, mai tîrziu, sau guvernul, prin sistemul public de sănătate. Costurile de mediu le plătesc deocamdată alţii, cei afectaţi deja în mod direct de încălzirea globală, ca ţăranii din Bangladesh ale căror sate sînt inundate ca urmare a creşterii nivelului mării şi care ajung cerşetori la periferiile marilor oraşe. Dar, tot mai mult, le vom plăti şi noi, cei care trăim în zonele mai protejate.

Consumatorii din clasa mijlocie ar trebui să îşi asume faptul că hrana costă în realitate mai mult decît ne spun supermarketurile şi să facă alegeri mai educate în privinţa consumului personal, susţine Slow Food. „Preţurile foarte mici ale mîncării, care nu recompensează just producătorul, nu sînt un semn de civilizatie,” a spus Carlo Petrini la Torino. „Este o nebunie să plătim atît de puţin pentru mîncare şi-apoi s-o aruncăm la gunoi, în vreme ce ţăranii sînt în genunchi.”

Cît despre numărul foarte mare de oameni foarte săraci (cel puţin un miliard de oameni suferă de foame la ora actuală în lume), numai o schimbare fundamentală a sistemului de producţie a hranei le poate face mai accesibile produsele sănătoase.

Deşi predominantă la nivel mondial este concepţia că numai producţia industrială poate asigura necesarul de hrană unei populaţii în creştere (vom fi 9 miliarde de „guri” pînă în 2050), noi studii arată că, din contră, agricultura de mici dimensiuni ar putea fi mai productivă. Un studiu din 2008 al IAASTD (International Assessment of Agricultural Knowledge, Science, and Technology for Development), finanţat de Banca Mondială şi ONU, a concluzionat că „agro-ecologia”, agricultura sustenabilă, e mai eficientă în combaterea subnutriţiei decît agricultura bazată pe organisme modificate genetic. Un studiu din 2007 realizat la Universitatea din Michigan a arătat chiar că o trecere globală la produse organice ar creşte producţia de hrană cu 50%, suficient pentru a se hrăni 9 miliarde de oameni folosindu-se doar terenul arabil în uz în prezent.

Desigur, acestea sînt doar cîteva studii. Însă ele încep să fie ascultate la nivel înalt. Luna trecută, Olivier de Schutter, raportorul ONU pentru dreptul la hrană, a declarat: „Dacă insistăm pe agricultură bazată pe îngrăşăminte chimice, pe mecanizarea tot mai mare a producţiei, pe extinderea sistemelor de irigaţie, urmăm o reţetă pentru dezastru, care ameninţă capacitatea copiilor noştri de a se hrăni.”

Pe de altă parte, criza alimentelor din 2008 a determinat guverne şi fonduri de investiţii să cumpere tot mai mult teren arabil în ţările în curs de dezvoltare (hrăna şi pămîntul au devenit cele mai valoroase investiţii). Slow Food anunţă că deja 50 de milioane de hectare de teren arabil din Africa, Asia, America Latină şi Europa de Est au fost fie vîndute, fie închiriate pe termen lung de către guvernele locale. Aceste terenuri, folosite în trecut pentru mica agricultură, vor fi cultivate industrial cu mono-culturi.

În România, o ţară cu mulţi săraci şi cu mulţi agricultori mici, tot mai marginalizaţi, am ascultat mult timp mantra că numai agricultura industrială ne poate salva. În lume, însă, acest răspuns nu mai este considerat cert. Merită să ne gîndim şi noi la alternative.

Claudia Ciobanu este jurnalist, corespondentul în România al agenţiei de ştiri Inter Press Service.