Miracolul unei umanizări

In memoriam Vasile Adamescu (5 septembrie 1944, Borcea, Ialomiţa – 6 decembrie 2018, Cluj)

La 5 septembrie 1944, gospodarului Zamfir Adamescu din satul Cocargeaua, azi Borcea de pe braţul omonim al Dunării, i se naşte cel de al doilea băiat căruia îi pune numele de Vasile. Peste doi ani şi cîteva luni însă, mama copiilor moare. După altă jumătate de an, în timp ce tatăl şi bunica sa erau plecaţi după peşte în baltă, băiatul cel mic, scăpat de sub supravegherea unei vecine, este surprins de o ploaie torenţială, răceşte straşnic de stă să se prăpădească. Zamfir cheamă rudele şi preotul, îi aprinde lumînarea. Copilul ajunge să se zvîrcolească de febră şi să cadă din pat. Nu-şi frînge niciun mădular, ba chiar învinge meningita care-l atinsese. Supravieţuieşte, dar fără vedere şi fără auz. Cele două simţuri se vădesc a fi total pierdute. Neavînd cum să-şi însuşească limbajul, copilul rămîne şi mut.

Zamfir izbuteşte pînă la urmă să se recăsătorească, familia se îngrijeşte cum se pricepe de copilul orb surdo-mut care se bucură de afecţiunea deosebită a mamei vitrege şi de atenţia curioasă a fratelui său cu doi ani mai mare. I-au purtat de grijă cum  s-au priceput prin casă şi prin curte, pînă cînd o cumnată a lui Zamfir Adamescu, doamna Paula, femeie lumită şi inteligentă ce ţinea un atelier de blănărie la Constanţa, l-a convins să-şi ducă băiatul chiar şi la capătul lumii, adică la Cluj unde funcţionau şcoli speciale atît pentru orbi cît şi pentru surzi. La surzi, a fost refuzat şi trimis peste drum, pe aceeaşi stradă Budai Nagy Antal, azi Dorobanţilor, la şcoala pentru orbi. Aici a fost înscris ca elev Vasile Adamescu, în septembrie 1955. Avea unsprezece ani, iar tatăl său, Zamfir zis Cioboi, predîndu-l la stat ca pe un produs la orice centru de achiziţii, nu a lăsat nicio lămurire în privinţa modului de comunicare cu fiul său fără vedere, fără auz şi fără darul vorbirii şi dus a fost.

Izvorul conştiinţei este apa

Dascălii şcolii s-au trezit dintr-odată în faţa unei provocări teribile: în ţară nu se cunoşteau cazuri de educare reuşită a unor orbi surdo-muţi, iar pe plan mondial, celebru era doar exemplul americancei Helen Keller (1880-1968), considerată o excepţie. Puterea sovietică se lăuda de asemenea cu performanţele pedagogiei sale în cazul similar al Olgăi Skorohodova, dovedite mai tîrziu a nu fi fost atît de sclipitoare precum se pretindea.

În plus, Vasile Adamescu avusese neşansa ratării cîtorva ani extrem de favorabili educării. Totuşi, bunul simţ şi inteligenţa dascălilor clujeni l-au plasat la început, la cei unsprezece ani ai săi, printre copiii nevăzători de la grădiniţă, în grija profesoarelor Andaluzia Leahu şi Olimpia Blaga, pentru a-şi putea însuşi deprinderile mai simple ale convieţuirii şi instruirii,.

Noroc însă că la el acasă, la Borcea, Vasile nu fusese lăsat de izbelişte, ci solicitat să efectueze unele operaţiuni manuale în folosul gospodăriei precum împletitul a tot felul de fire şi fibre. Fratele său îi fixase cîteva semne pentru o comunicare minimală: pumnul închis, de pildă, voia să spună că lui Vasilică îi e sete.

Apa este elementul care ajută civilizaţiile să dea în floare. Tot ea pare a fi cheia deblocării conştiinţei orbilor surdo-muţi. Profesoara Anne Sullivan povesteşte că primul schimb mai clar de informaţii cu eleva ei Helen Keller s-a produs cînd a putut să-i arate fetei un jet de apă la o cişmea şi, dîndu-i să bea, să-i sugereze care era pe lume rostul acelui curent lichid.

De la gestul exprimării setei prin rotunjirea pumnului în chip de pîlnie şi pînă la cel dintîi cuvînt rostit de el, lui Vasile Adamescu i-a venit în ajutor tot fiinţa informă, dar expresivă a apei... Apa este într-adevăr primul cuvînt pe care a reuşit să-l rostească limpede şi să-l repete cu înţelesul său exact. Se afla încă în grupa de la grădiniţă cînd a produs sunetul A, probabil cel dintîi pe care-l emite orice copil. Numai că profesoara Florica Sandu stimula deja demutizarea băiatului, punîndu-l să-i pipăie obrajii şi gîtul spre a simţi vibraţiile induse în timpul pronunţării cuvintelor. Trecea apoi cu el la un întreg ritual de spălare a mîinilor pentru ca Vasile să poată urmări cu degetele mişcarea buzelor şi punctele din cavitatea bucală atinse de vîrful limbii dăscăliţei în vederea producerii vibraţiilor purtătoare de foneme. Băiatul era solicitat să copieze aceste mişcări şi să emită aer din piept. Au fost primii paşi în demutizarea acestui copil, în trezirea conştiinţei sale, o aventură ce avea să mai dureze mulţi ani.

Cînd alfabetul precede limbajul

În toamna anului 1956, elevul orb surdo-mut este repartizat în clasa întîi alături de alţi copii deficienţi numai de vedere, iar peste alţi doi ani, Ministerul Învăţămîntului asigură bugetul pentru o clasă al cărui singur elev devine Vasile Adamescu avînd-o ca profesoară pe Florica Sandu care se ocupase de el de la bun început. Metodele de comunicare ale acesteia cu elevul său sînt din cele mai ingenioase: inventează un cod de semne tactile aplicabile pe faţă, prin care îi transmite concentrat băiatului diverse mesaje. Ea sesizează un aspect esenţial: pentru Vasilică, simţul cel mai dezvoltat şi prin care el îşi procura cele mai multe şi mai importante informaţii, este pipăitul. Îl învaţă aşadar alfabetul Braille, cel prin care orbii comunică, scriu si citesc printr-un sistem ce combină logic o anume geometrie de puncte, fără ca ele să reproducă în vreun fel alfabetul vizual latin. Curios e faptul că acest alfabet care astăzi a cucerit lumea, a fost pus la punct tot de către un copil fără vedere, de francezul Louis Braille care, în 1825, cînd l-a definitivat, avea 16 ani.

Cu ajutorul punctelor Braille, Adamescu a deprins sensul relaţiei literă-sunet, apoi sensul combinaţiei de sunete în cuvînt. Profesoara sa îl punea să rostească totul în timp ce el citea cu degetele. Pronunţia lui era una silabisită, lentă, dar perfect inteligibilă. Bineînţeles că el nu se auzea vorbind, dar devenea conştient de valoarea acestui mod de comunicare.

Florica Sandu a trecut apoi la predarea caracterelor de tipar ale alfabetului vizual latin pe care le desena apăsat în palma discipolului său. Extraordinara sensibilitate tactilă a adolescentului a determinat-o să nu mai scrie litere în succesiune, ci semne unele peste altele. Vasile nu uita niciodată ordinea literelor ce-i erau presate în palmă, pe braţ, pe faţă, pe pielea spatelui, pe umeri, pe tîmple. Cert este că el a deprins mai întîi scrisul Braille şi, cu ajutorul manualelor şi al cărţilor de literatură în acest sistem, apoi pe baza textelor imprimate de degetele altora pe corpul său, deci, pe suprafaţa fiinţei sale, şi-a dezvoltat vocabularul. În primele faze, acesta a fost unul restrîns, cu dificultăţi din partea lui de a deosebi timpurile verbale, conjugările ori de a le pătrunde rostul. Obişnuia însă să formuleze, cu o plăcere reală de a silabisi, propoziţii precum: „Cartea este citind” sau „Copiii au mers se joacă”. Despre sine, vorbea numai la persoana a III-a: „Adamescu se plimbă pe afară”.

Pentru tînărul nevăzător şi surd, dar de acum nu şi mut, explorarea realităţii era abia la început. Lipsindu-i vederea şi auzul, simţurile care asigură comunicarea la distanţă, nu numai cu imediatul subiectului precum mirosul, lumea îi apărea la propriu ca un labirint ai cărui pereţi, într-un fel sau altul, îi atingea în fiecare clipă. Conştiinţa sa a amorsat facultăţi de care omul neafectat de vreo infirmitate nu are nevoie. Simţul tactil şi cel olfactiv s-au hiperdezvoltat şi suprarafinat, dublate, ca în cazul tuturor nevăzătorilor, de o memorie fabuloasă. O astfel de conştiinţă, cu forţa ei absorbantă, a interiorizat tot ce a putut capta din ambientul imediat sau mai îndepărtat. Acest om, punînd mîna pe instrumentele cu care se interpretează o secvenţă muzicală, putea să-şi dea seama, pe baza vibraţiilor produse, dacă este vorba de o piesă lentă sau de una ritmată. Recunoaşte persoanele după miros, după bijuterii, după parfumurile lor mai vechi stratificate sub altele mai noi, după semne particulare. În primii ani ai prieteniei sale de o viaţă cu Laurenţiu Crişan, l-a recunoscut pe acesta, dispărut preţ de cinci ani în Balta Ialomiţei şi la Gherla din cauza fidelităţii lui faţă de Biserica Greco-Catolică, după un semn mărunt la degetul mic. Pe un fost coleg de şcoală, tot pe baza unui semn numai de ei ştiut, Vasile l-a  identificat după 25 de ani.

Profesoara providenţială

Cu domnişoara Florica Sandu, Adamescu a reuşit să parcurgă, în şase ani, programa primelor patru clase obişnuite. La încheierea acestora, avea aproape 18 ani. Profesoara sa, căreia el îi spunea în mod insolit “Sandu”, l-a luat cu sine peste tot: prin toate magazinele Clujului unde i s-a permis să pipăie mărfurile, prin parcurile şi celebra grădină botanică a oraşului, la ţară, în pădure, apoi, în vacanţe, cînd, altfel, elevul ar fi fost nevoit să rămînă în internatul şcolii. L-a luat apoi cu ea la Iaşi, la Putna, la Braşov, au urcat împreună pe Postăvaru. Se ataşase de ideea de a-i arăta marea, aşa că l-a dus la Constanţa unde l-a lăsat în grija mătuşii datorită căreia ajunsese el la şcoala salutară din Cluj. Profesoara ţinea neapărat ca acest copil de suflet al ei să cunoască prin experienţă directă cît mai multe faţete ale lumii din jur. Plătea drumurile şi cazarea prin hoteluri din banii ei, căci pe atunci, persoanele cu deficienţe nu se bucurau de niciun fel de facilităţi de deplasare.

Florica Sandu s-a născut la 11 octombrie 1903. A studiat pedagogia la Cluj, iar în perioada interbelică,  a lucrat atît cu copiii surzi cît şi cu cei orbi de la şcolile din oraş. Nu a fost căsătorită niciodată. S-a stins în 20 ianuarie 1987. Vasile Adamescu ţinea să ajungă, dacă nu în fiecare an, măcar ori  de cîte ori se putea, la Năsăud, oraşul natal al profesoarei, ca să se reculeagă la mormîntul acesteia.

Maria şi Corina

Cu un vocabular bine consolidat, cu informaţii abundente asupra mediului existenţial, cu limbajul abstract şi cu noţiunile teoretice bine asimilate, educarea lui Vasile Adamescu nu a mai prezentat o dificultate atît de exotică. Singur elev al propriei sale clase, atent modelat de alt dascăl de excepşie precum Georgeta Damian,  încet-încet, el a ajuns să termine cursul gimnazial şi pe cel liceal şi să-şi susţină bacalaureatul în 1973. În acelaşi an, a fost admis la facultatea de psihopedagogie specială din Cluj, e adevărat, şi dintr-un interes de cercetare al universităţii locale. Era expus ca exemplu de performanţă a pedagogiei româneşti, fapt deloc exagerat, numai că demersurile deveneau tot mai inutile cîtă vreme tocmai atunci ceauşismul începea să închidă ţara în faţa oricăror schimburi de experienţă de natură ştiinţifică. Aşa că, solicitat mai puţin de ochii cercetătorilor, Vasile a putut să-şi vadă de viaţa personală. În 1978, la un an de la absolvirea facultăţii, prietenii i-au făcut cunoştinţă cu o femeie simplă, în intenţia unui posibil deznodămînt matrimonial. Maria era mai în vîrstă cu cîţiva ani decît Vasile şi, a acceptat să-l ia de bărbat pe acest om neobişnuit, orb şi surd, dar demutizat, profesor la o clasă mai specială a ciclului elementar din incinta Liceului pentru deficienţi de vedere din Cluj.

Vasile Adamescu s-a ocupat de o clasă cu copii cu dublă deficienţă senzorială, dar şi de nevăzătorii fără minusuri auditive. Le predă acestora în primul rînd abilităţile ce ţin de tactilitate: scrierea Braille, legarea cărţilor tipărite în acest alfabet,  modelajul, sculptura, confecţionarea de obiecte din diverse materiale etc. Le predă totodată sistemele de scriere în palmă. Între nevăzătorii surzi există însă şi o altă modalitate de comunicare numai a lor, numită co-activă: se ţin de mîini şi îşi aplică pe braţ, adaptate unui mediu plan, semnele limbajului mimico-gestual utilizat de surdo-muţii care nu au probleme de vedere. Profesorul Vasile Adamescu putea fi văzut cu fiecare mînă abandonată în voia cîte unui copil cu care se lansa într-o comunicare tensionată, dar tăcută, laborioasă, secretă, încheiată cu zîmbetele tuturor şi cu cățărarea copiilor pe braţele sale.

Pe alţii îi învăţa dactilografia pentru a putea comunica  detaliat cu persoanele valide. Pentru cunoscători, nu e nimic bizar în faptul că V. Adamescu bătea impecabil la maşină, dactilografia fiind odinioară disciplină obligatorie în toate şcolile pentru orbi, înlocuită, odată cu dezvoltarea tehnologei, cu utilizarea tastaturii obişnuite a computerului. Dar în timp ce nevăzătorii se folosesc de programul de voce electronică pentru a scrie şi a citi la computer, Adamescu recurgea la un display Braille montat la PC-ul său. Şi la maşina dactilo şi la calculator, a tastat extrem de corect, transcriindu-şi astfel din Braille amintirile, jurnalele nenumărate, topite în cele două volume ale cărţii sale autobiogrrafice Înfruntînd viaţa. Figurează în aceste pagini detalii ce par lipsite de semnificaţie, dar în realitate, toate amănuntele despre felul în care a cunoscut el o persoană, cum i-a scris aceasta în palmă, cum mirosea, ce temperatură avea încăperea acelei întîlniri, reprezintă pentru conştiinţa unui orb surd repere comparabile cu constelaţiile sudului pentru marinarii lui Vasco da Gama. La apariţia primului volum al cărţii, în 2013, preşedintele Traian Băsescu i-a conferit autorului Ordinul Meritul Cultural al Românie în grad de cavaler.

Drama vieţii lui Vasile s-a rotit mereu în jurul comunicării care pentru el a luat forma predilectă a scrisului, mai rapid decît propria sa vorbire. Cu Maria a trăit pînă în anul 2000 cînd femeia s-a prăpădit. Soţul ei se cam cufundase în tristeţe fiindcă ea, în precaritatea ei, nu acorda prea mare atenţie scrisului, sărea literele pe care trebuia să i le imprime în palmă, i le cam mîzgălea, iar în ultimul timp, nu-i prea mai scria. A murit de un atac de inimă, precedat de o stare de disconfort rău prevestitoare. Înainte de a se sfîrşi a încercat să înjghebeze ceva în palma lui Vasile, dar nu s-a înţeles mai nimic.

La un an de la moartea Mariei, prietenii i-au făcut cunoştinţă cu o altă femeie interesată să rămînă alături de el. A reacţionat pozitiv pentru că „Are un parfum plăcut şi-mi scrie foarte clar în palmă". S-a căsătorit apoi cu această Corina, cu 20 de ani mai tînără decît el, dar alianţa nu a durat din cauza infirmităţii invizibile şi nesenzoriale a femeii.  Bine că a dat totuşi Dumnezeu ca Vasile să aibă parte de experienţa conjugală, căci ar fi fost atît de uşor să-i lipsească.

Cîtă dreptate are Mark Twain?

Urmărind îndeaproape evoluţia lui Vasile Adamescu, orice om poate trăi revelaţia spuselor Apostolului Pavel cum că „Duhul suflă pe unde şi dincotro vrea”. Poate că cel mai abitir suflă pe unde nimeni nu se aşteaptă, pe unde bîntuie delăsarea, disperarea, anonimatul.

Dar o performanţă formativă şi etică   precum umanizarea unui copil orb surdo-mut, la nivelul de reuşită la care s-a ajuns cu Vasile, a rămas un fel de curiozitate de simpozion interşcolar şi o ispravă de întrecere socialistă. Incapacitatea autorităţilor nu numai comuniste, ci şi ştiinţifice româneşti, ante şi post-decembriste, de a promova un asemenea succes pe plan mondial ţine de ceea ce ar trebui să funcţioneze ca ruşine naţională, dar de care nu se ruşinează nimeni. Cînd Vasile se apropia de 70 de ani, a ajuns în vizită în Germania, la Hanovra, la Institutul pentru orbii surzi, condus de profesorul Wolfgang Angermann, actualul preşedinte al Uniunii Europene a Nevăzătorilor. Preţ de patru ani i-am stat alături, colaborînd cu  domnia sa în board-ul organizaţiei. Mi-a spus că Vasile Adamescu e unul din primii trei orbi surdo-muţi din lume aduşi la normalitate în limitele standardului lor. Era uimit de faptul că se putea comunica cu Adamescu în franceză, limbă în  care el i-a scris în palmă.  Peste sentinţă izvorîtă din experienţă a doctorului Angermann nu se mai poate adăuga nimic.

Succesul recuperării pentru umanitatea inteligentă a acestui om cu triplă deficienţă e datorat spiritului modest, laborios, tenace, neînfrînt al Transilvaniei, al luării vieţii în serios. Este şi rezultatul unei mentalităţi central-europene despre care vorbeşte Virgil Nemoianu şi care include cultul şcolii, al şcolirii, al profesoratului şi al venerării titlului de doctor. Dar cine poate fi, pe lumea asta, doctor autentic în surdo-cecitate afară de cel ce trăieşte conştient această experienţă?

Am citit cartea Helenei Keller Povestea vieţii mele şi am reţinut  nenumărate informaţii despre peregrinările ei mondene din Tuscumbia natală din Alabama, pînă sus în Noua Anglie, la Baltimore, Philadelphia, Perkins, New York, Boston şi de bună seamă la Washington. Descrie cu euforie, dar fără prea mult simţ al concretului,  întîlniri cu personalităţi, Graham Bell între alţii. Am aflat în schimb prea puţin despre specificul aderării ei la realitatea din jur, nu există, de pildă, o prezentare a felului în care a deprins alfabetul braille, principalul  cod de scriere şi de lectură, de informare şi de învăţare în cazul ei. Ba mai şi scrie undeva complet eronat despre felul în care orbii, prin Braille, îşi însuşesc tehnica cititului, iar Alberto Manquel, în Istoria lecturii, fără să verifice afirmația, îi dă crezare. „Înfruntînd viaţa” de Vasile Adamescu este o carte mult mai sinceră şi de aceea mai realistă, mai de încredere cu privire la experienţa surdo-cecităţii. E o carte cît o spovedanie în catedrala lumii.

Dar America, ţara aceea inventată de temerari şi de disperaţi, a  ştiut să fie pragmatică nu numai cu plantaţiile de bumbac, automobilele, vacile, avioanele, băncile şi internetul, ci şi cu destinele individuale de la marginea marginalităţii. Astfel a făcut ea dintr-o nevăzătoare surdă şi demutizată o figură pilduitoare de triumf asupra existenţei în condiţii de libertate personală mult redusă faţă de standardul semenilor ei teferi. Iar din escaladarea şi surmontarea unor obstacole care pentru   omenirea majoritară sînt doar simple semne de circulaţie, America a produs un simbol. Mişcarea umanitară internaţională Lions, de exemplu, se revendică de la o frază pe care ar fi putut-o rosti oricine,dar care în vorbirea silabisită şi şoptită a Helenei Keller a devenit o răsunătoare deviză: „Voi sînteţi ochii orbilor”, le-a spus ea voluntarilor Lions reuniţi în congres la Cedar Point, Ohio, în 1925.   

Memorabil însă şi pe deplin înţelegător se dovedeşte Mark Twain cînd cuprinde într-o comparaţie tóate ipostazele umane similare, sugerînd că „Secolul XIX a dat doi oameni mari: Napoleon Bonaparte şi Helen Keller”.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Nu înțeleg ce mi se întîmplă, Editura Charmides, 2017.