Mihai Chirilov: „Un festival, dacă nu e construit în jurul comunității, e degeaba”
Festivalul Internațional de Film Transilvania a ajuns anul acesta la ediția cu numărul 21 și, pe lîngă celebrarea longevității acestui festival, ediția de anul acesta marchează revenirea la atmosfera care a făcut din TIFF unul dintre cele mai iubite festivaluri de film din țară.
La invitația IQOS, Mihai Chirilov, director artistic TIFF, a povestit despre cum a fondat, împreună cu Tudor Giurgiu, TIFF-ul, despre noutățile acestei ediții, dar și despre cum s-a îndrăgostit de cinema. Un dialog onest și savuros, din care nu lipsesc și recomandările de filme și evenimente care au fost incluse în programul acestei ediții.
A.T.: Spune-ne, te rog, pentru început, cînd și cum a început povestea ta alături de TIFF.
M.C.: Povestea mea alături de TIFF a început cu începutul TIFF-ului. Sînt, alături de Tudor (n.r. Giurgiu), co-fondatorul festivalului. Prima ediție s-a întîmplat în mai 2002. Am fost contactat de Tudor în septembrie 2001, care mi-a expus ideea aceasta, care părea super nebunească la vremea respectivă, de a face un festival într-o țară care nu mai avea film românesc. Am zis că da, sună foarte mișto, hai să vedem ce se întîmplă. La vremea respectivă, eram critic de film, mergeam la foarte multe festivaluri din lume, scriam despre cinema în foarte multe publicații și aveam, cumva, frustrarea asta că scriu despre niște filme care nu ajung niciodată în România. Asta m-a sedus de la bun început, posibilitatea de a aduce și de a crede că va exista un public pentru filmele acestea despre care pînă atunci doar scriam.
A.T.: Mai ții minte cîte filme au fost proiectate la prima ediție și cîte vor fi anul acesta?
M.C.: Știu, pentru că prima ediție nu se uită niciodată. De regulă, cînd sînt întrebat care este ediția cea mai și cea mai dintre toate, inevitabil, răspunsul este prima ediție, pentru că este ediția în care inventezi totul de la zero și funcționează. Am avut marea șansă ca lucrurile să funcționeze de la bun început. Pentru mine, este ediția cea mai mișto, cea mai nostalgică, ediția din care am învățat cele mai multe lucruri, pentru că nimeni nu știa, la vremea respectivă, să facă un festival. Dar nu este nici inginerie cuantică, am învățat lucrurile astea din mers și cu ajutorul unor prieteni care făceau de cîțiva ani buni festivaluri în regiune, în Bulgaria, în Polonia. Am furat puțină meserie de la ei, am pus-o în practică și cam așa s-a născut TIFF-ul. Cu doar 45 de filme, la prima ediție. Atunci, în Cluj, existau doar două cinematografe, dar care funcționau foarte bine, mai bine decît în București, iar frecvența mersului la cinema în Cluj era dublă față de București. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am decis să începem festivalul la Cluj. Să-i spunem Transilvania și să nu-l facem în altă parte din România, cu atît mai mult nu la București, unde poate ar fi fost, logistic și logic, mai ușor să-l facem.
Anul acesta revenim la calibrul din 2019, care este ediția premergătoare pandemiei. Cele pandemice nu intră în nici o statistică, pentru că ele au fost profund avariate de factori externi, au fost mult diminuate în ceea ce privește volumul de filme. Anul acesta, nu prea mai avem motive să nu revenim la parametrii de dinainte. În 2019, ajunsesem aproape de 200 de filme. Anul acesta, din cauza inflației și a inerției, din cauza bugetelor, ne apropiem de acest calibru, dar ne situăm un pic sub, atît ca număr de filme, cît și ca număr de locații. Anul acesta, avem 190 de filme cumulat (scurtmetraje și lungmetraje), deci cam la nivelul lui 2019. Partea bună este că sîntem, iată, în ceea ce privește încasările și prezența spectatorilor, de la jumătatea festivalului, peste cifrele din 2019, ceea ce ne bucură.
A.T.: După doi ani de pandemie, a existat o teamă legată de scăderea consumului de filme de artă, mai ales de cînd accesul la platformele online e mult mai facil?
M.C.: A existat această temere, evident. Poate tocmai de aceea am lansat și noi o platformă proprie de streaming, pe care o curatoriem special cu filme de la TIFF sau în spiritul TIFF-ului, tocmai pentru că ne-am gîndit că trebuie, cumva, să ne ținem publicul și „tiffarii” aproape, prin a le oferi această experiență în ultimii doi ani, în care experiența cinema-ului nu a fost posibilă. Nu am putut s-o continuăm la fel cum facem cu Cinemateca TIFF, care este proiectul nostru de-a lungul anului, menit să păstreze viu spiritul TIFF-ului. Dar am reușit, printr-o determinară extraordinară, să fim unul dintre puținele festivaluri din lume care au reușit să se întîmple și în 2020, și în 2021, în format fizic. Practic, am refuzat să ne extindem online, deși știam foarte bine riscurile la care ne expunem. Dar acesta este spiritul TIFF-ului: nu alegem căi bătătorite, nu mergem pe lucruri sigure, riscăm așa cum am riscat la prima ediție. Cred că și platformele au, nu atît un termen de valabilitate, că ele nu expiră, dar există sațietăți în toate, chiar și în lucrurile care îți plac. Iar un festival de film care arată filme de artă, oferă o experiență pe care nici o platformă din lume nu ți-o poate da. Este experiența comunității, a aproapelui, a dialogului cu cei cu care vezi același film, nu este o experiență mediată de nici o platformă virtuală. Și cred că, după acești doi ani de pandemie, în care experiența de apropiere fizică a fost interzisă, iar oamenii au acumulat foarte multă frustrare și nevoie de reapropiere de celălalt, astrele s-au aliniat și, astfel, experiența TIFF-ului, care este o platformă de întîlnire pentru voci diverse, pe care le invităm să se certe pentru o cauză bună, a revenit la realitate.
A.T.: An de an, statisticile arată că românii preferă filmele americane în raport cu cele de artă. Cum îți explici, totuși, succesul festivalului?
M.C.: Povestea supremației filmului hollywoodian este valabilă peste tot. Știm unde se situează filmul de artă, știm că nu produce atît de mulți bani, vorbim despre o industrie de exploatare a filmului, care este guvernată de bani, despre rețele de multiplex care trebuie să producă nu neapărat film de calitate, ci bani de calitate. Din acest punct de vedere, cred că se aplică principiul compensației, adică pentru fiecare lucru care își găsește un public, cum este filmul hollywoodian, există o categorie de oameni care va respinge din principiu, din nevoia de a vedea altceva, această propunere: noi nu facem decît să reacționăm la o realitate a pieței și să oferim o alternativă. Nu sîntem la fel, oamenii nu sînt construiți la fel. Sîntem oameni diferiți. Acolo unde unii văd alb, alții văd negru. Sigur, contează procentul, dar sîntem ok cu poziționarea aceasta în minus, să spunem, ni se pare logic, nu neapărat și just, ca filmul hollywoodian să dețină în continuare supremația. Dar nici filmul de artă nu poate trăi singur, fără să fie acompaniat. Și el nu poate fi acompaniat bine, tocmai pentru că știm că bugetele de promovare și de publicitate ale filmelor de artă sînt mici, dar ele trebuie acompaniate de evenimente dedicate, care, sigur, se fac cu bani, dar și cu foarte multă inventivitate, cu idei noi. Filmul hollywoodian nu are nevoie de foarte multe idei, ci doar de foarte mulți bani și spații de expunere. Filmul de artă te forțează să devii inventiv în a găsi metode de expunere pentru a ajunge la cît mai mulți oameni.
A.T.: Ce înseamnă pentru tine munca din spatele selecției de filme pe care o faci în fiecare an? Poți să estimezi cam cîte filme vizionezi pentru a ajunge la selecția finală?
M.C.: Evident, totul este o muncă de echipă, o echipă care crește de la an la an, tocmai pentru că și numărul de filme înscrise la TIFF crește. A devenit mult mai ușor să faci filme, nu mai e ca acum 30 de ani, 20 de ani sau chiar 10 ani. Toată lumea face film, poți face film cu telefonul, există modalități prin care poți face film. Cum, asta este altă discuție. Cert este că ne uităm, an de an, la înscrierile de filme de la TIFF, care sînt în continuă creștere. Cum este, de altfel, și nevoia aceasta organică de a crește festivalul, pentru că ni se pare că nu și-a atins potențialul maxim de public. Ca să răspund și întrebării, vedem în fiecare an peste 1.000 de filme, într-o echipă de minimum zece oameni repartizați pe diverse secțiuni, sectoare, sînt oameni care au responsabilitate individuală, dar și de grup. Important este ca acești oameni să aibă aceeași viziune despre cinema, pentru că festivalul și selecția trebuie să se constituie într-un tot organic.
A.T.: Ce aduce nou competiția de anul acesta? Știu că ați pregătit ceva separat pentru filmul documentar.
M.C.: După 20 de ediții de TIFF, dar și pentru că, în România, documentarul a avut parte, datorită Colectiv, de o expunere uriașă, am considerat că trebuie să ne extindem un pic interesul și către zona de documentar. N-am făcut-o pînă acum tocmai pentru a nu concura cu alte festivaluri din țară, care fac lucrul acesta de mai mult timp și mult mai bine decît noi, cum sînt Festivalul Astra Film și One World România. Pe de altă parte, pentru că se fac tot mai multe filme, încercăm să găsim un traseu al nostru, în care să nu ne suprapunem cu alții, pentru că nu vrem să ne repetăm filmele între noi. Vrem să acoperim o arie cît mai largă din același gen. În momentul în care am început să primim documentare, ne-am dat seama că ceva s-a schimbat în genul documentar, în sensul că documentarele de azi nu mai seamănă cu cele de ieri, tradiția a fost „atacată” de inovație. Iar în materie de documentar, inovația se traduce prin inserția ficționalului, prin felul în care se face documentarul. Există tot mai multe documentare care sînt făcute cu mijloace artistice și tehnice ale ficțiunii, documentare care folosesc trucuri de ficțiune, există ficțiuni care inserează materiale și gîndire documentare, există și documentare hibrid, în care nu mai știi exact ce este real și ce este ficțiune. Ni s-a părut interesant ca, într-o perioadă în care se vehiculează foarte mult termenul de fluiditate, să existe o competiție despre fluiditatea genurilor acestora aparent antagonice în film, care să le unească, fără să mai știi exact la ce te uiți, este ceva cu potențial incitant pentru public. De aici a venit ideea acestei secțiuni și mi se pare că, într-un fel, reflectă ceea ce se întîmplă în realitatea pe care o trăim, în care mass-media și-a luat foarte în serios rolul de a reflecta realitatea nu la modul cel mai real. Vorbim despre o lume în care fake news-urile pîndesc la fiecare colț, despre articole din presă în care nu se mai practică verificarea informației din trei surse și trec multe lucruri neadevărate. Deci toată dihotomia aceasta, real-fals, pe care o trăim, își găsește o oglindă justă în această hibridizare de genuri de cinema.
A.T.: Cum te-ai îndrăgostit de cinema?
M.C.: M-am îndrăgostit de cinema într-o perioadă în care cinema-ul nu era atît de ofertant. Pentru mine, cinema-ul de care m-am îndrăgostit nu ținea neapărat de naționalitatea lui. Era o activitate escapistă într-o perioadă în care lucrul ăsta era foarte important, în ultimii ani din comunism, anii ’80.
Vedeai foarte multe filme de propagandă, pe care azi consider că e foarte bine că le-am văzut, și vedeai foarte puține filme cu adevărat de artă, pe care le recunosc și azi ca fiind filme bune. Dar, ca să trag o concluzie, m-am îndrăgostit de cinema nevăzînd capodopere. Dimpotrivă. Doar că a contat foarte mult contextul în care le-am văzut și supapa aia de libertate, uneori aparentă, pe care mi-o oferea mersul la cinema.
A.T.: Ce-ai putea să ne spui despre comunitatea de la TIFF? Te întreb acest lucru, pentru că IQOS a avut la festival o activare prin care a invitat publicul de la festival să scrie un scenariu colectiv.
M.C.: Un festival, dacă nu e construit în jurul comunității, e degeaba. Streaming-ul nu oferă nici o comunitate. TIFF-ul are o comunitate. Oamenii de la TIFF sînt „tiffarii”, acea specie care poate părea ciudată din afară, în stare să vadă șapte filme pe zi, să trăiască doar cu un sendviș și zece cafele, dar e o comunitate foarte simpatică, foarte creativă. Iar un festival incită comunitatea la creativitate.
Poate ieși ceva interesant. Știu proiecte similare, cartea Simonei Popescu, scrisă colectiv de tinerii de la Facultatea de Litere. Îmi aduc aminte că și eu, în liceu, scriam poezii... un vers eu, un vers tu, un vers colegul de bancă din spate și tot așa.
Încă mai am poeziile alea, este un memento foarte mișto. Nu știu dacă sînt cele mai bune poezii ever, așa cum nu știu ce finalitate va avea proiectul acesta, dar știm foarte bine că, așa cum se zice, nu contează destinația, ci drumul pînă acolo.
Pentru al cincilea an consecutiv, IQOS a fost partener al Festivalului Internațional de Film Transilvania, un parteneriat care are la bază valori comune precum pasiunea pentru artă, creativitate și plăcerea de a spune povești, storytelling-ul. Colaborarea IQOS și TIFF înseamnă, totodată, susținerea industriei de film și a unei noi generații de artiști care duc mai departe filmul românesc.
Dragoș Bucurenci, Director External Affairs, Philip Morris România: Un festival de poveste
Am avut privilegiul să vin la TIFF de la primele ediții și l-am urmărit cum crește în toți acești ani, de la festivalul provocator și incomod, la care toată lumea sfîrșea prin a se cunoaște cu toată lumea, pînă la maratonul de filme, dezbateri, petreceri și evenimente care a devenit astăzi și care transformă pentru 10 zile Clujul în capitala est-europeană a filmelor excepționale pe care nu le vei vedea decît foarte rar la cinema.
Ce iubesc la TIFF este că, în ciuda faptului că a devenit un mare festival, a reușit să păstreze ceva din atmosfera intimistă a primelor ediții și mai ales din calitatea oamenilor care umplu sălile de cinema și cu care poți discuta seară de seară, la petrecerile memorabile ale TIFF-ului, proiecțiile și dezbaterile urmărite în timpul zilei. Este unul dintre meritele incontestabile ale organizatorilor faptul că le reușește acest echilibru extrem de fin între a face un festival pentru marele public și a-și păstra un public de calitate.
Sînt douăzeci de ani de cînd am venit prima dată la TIFF și am sărit mult mai multe ediții decît mi-aș fi dorit, dar fiecare vară în care mi-am oferit bucuria cîtorva zile la TIFF a însemnat un număr de povești pline de miez, scrise întotdeauna alături de prieteni. Cu unii am ajuns să mă văd o singură dată pe an, la TIFF, și de fiecare dată reluăm conversațiile exact de acolo de unde le-am lăsat, ca și cum ediția precedentă ar fi avut loc doar cu cîteva zile în urmă, și sînt conștient că aceste minunate scurt-metraje alcătuite din viețile noastre vremelnic împletite nu ar fi posibile altundeva decît la TIFF.
Cea mai frumoasă poveste despre TIFF este că a devenit un festival de poveste, la fel ca zilele și nopțile extraordinare pe care le-am trăit împreună cu prietenii la la acest festival unic în România și, îmi place să cred, și în lume.
Sîntem povestitorii vieților noastre. Și parte din poveștile altora. Împreună rescriem viitorul. Cu IQOS.
***
Acest material a fost realizat cu sprijinul IQOS.
IQOS nu este lipsit de riscuri. Eliberează nicotină, care provoacă dependență. IQOS este destinat adulților care altfel ar continua să fumeze sau să folosească produse cu nicotină.
