Masaj Google
Apărut în Dilema veche, nr. 202, 22 decembrie 2007
La-nceputul lui decembrie, pe cînd eram la New York pentru Festivalul de film românesc (parteneriat Festivalul de film Transilvania/Tribeca Cinemas/ICR NY), am fost invitat la prînz la sediul Google.
Dacă sînteţi mai neduşi la biserica informatică, aşa cum sînt eu, probabil că aţi fi fost la fel de surprinşi să aflaţi că Google - chestia aceea sub formă de adresă pe net, pe care cauţi tot felul de lucruri; spaţiu virtual care va să zică - are un sediu real, concret şi foarte răspîndit în spaţiu: practic, o clădire uriaşă (a doua din NY, ca volum) care ocupă două "blocks", la colţul dintre 15th Street şi 8th Avenue.
Un tînăr român care lucrează acolo, Alex Salcianu, ne-a invitat - pe Nae Caranfil şi pe mine - la un dejun la cantina Google. (Alex frecventa festivalul Tribecatiff.) Am urcat la nu-mai-ştiu-care etaj, unde mi s-a făcut un tur al sediului. Ce mi-a plăcut cel mai mult, din pdv al design-ului, este că totul era departajat în funcţie de culorile "brandului": roşu, albastru, galben, verde... Schema etajului respectiv replica schiţa New York-ului, cu săgeţi roşii indicînd drumul spre "restrooms" (adică WC-uri) şi paralelipipede galbene, verzi sau albastre conţinînd "cartiere"/departamente; mi s-a părut o chestie foarte deşteaptă. Într-un loc era un fel de muzeu al primelor computere (ca o instalaţie de aparatură - epatantă, atunci, înduioşătoare, acum...). Existau trotinete (la fel de multicolore), pe care le puteai folosi pentru a "trotina" de colo-colo prin cotloanele uriaşe ale etajului (dar mie nu mi s-a dat voie să le încerc, pentru că se temeau să nu provoc un accident...). În fine, din loc în loc erau aparate, să le zicem semiautomate, care semănau cu cele de unde-ţi iei băuturi calde (avem şi noi în redacţie), doar că de aici îţi luai alune, bomboane, seminţe sau fistic. Iar ăsta era doar unul dintre etaje! Google-ul se continua la un etaj superior - unde se afla cantina: un spaţiu năucitor, terasă cu o vedere ameţitoare asupra nord-estului newyorkez şi nu-ştiu-cîte bucătării etnice, toate la un loc... Totul - pentru cei o mie şi ceva de angajaţi, care aveau dreptul să-şi invite prieteni la cantină (mesele sînt gratuite!). Dar locul unde mi-am petrecut cel mai "palpitant" timp a fost sala de jocuri (una dintre ele, presupun). Şi cel mai lung, totodată: românii - pe lîngă mine, Nae şi Alex mai venise un român, Tudor Leu, şi vreo trei alţii; sînt zece cu totul - se puseseră să joace biliard (cu Nae în mare formă), aşa că mie nu mi-a rămas decît să mă "joc" cum pot cu celelalte distracţii din dotare: darts, iarăşi darts (n-am nimerit "ochiul" target-ului din prima!) - şi, mai ales, fotoliul-masor...
Sincer, la început nu m-am aşezat pe el în ideea de a fi masat (deşi nu strică niciodată): eram, pur şi simplu, obosit de umblatul (fără trotinetă!) prin coridoarele interminabile ale clădirii... Dar, la un moment dat, am văzut cum se aşază, pe fotoliul de alături, un tînăr angajat (cred că media de vîrstă, la Google, este de 24 de ani), care începe să butoneze şi să fie, instantaneu, gîdilat în mod plăcut de vreo patru pisici torcătoare ascunse în pernele fotoliului. Am aşteptat să plece, m-am uitat precaut la biliardişti (erau ocupaţi cu jocul, n-aveau nicio treabă) şi am început să butonez şi eu. Mă aşteptam să-mi ceară vreun card (totul e "pe card", acolo!), dar nu: fotoliul a-nceput să se mişte. Mai întîi, mi-a dat nişte ghionturi straşnice în spate, ceea ce m-a făcut să mă simt ca-ntr-un autobuz din vremea lui Ceaşcă. Apoi am apăsat pe alt buton (o făceam la plesneală, habar n-aveam -la ce folosesc exact butoanele alea pentru că erau o grămadă şi de mai multe feluri!) şi am simţit cum sînt hurducăit, cînd în faţă, cînd în spate, ca şi cum aş fi fost pe un cal nărăvaş... (asta, în condiţiile în care ghionturile continuau!). Nu mă simţeam deloc confortabil în postura de cobai al unui joint-experiment: Rodeo în autobuz comunist, aşa că am dat stop imediat. Am aşteptat puţin, să-mi trag sufletul. Dar dracuâ m-a împins să perseverez: am mai apăsat un buton... Atunci, perniţele din dreptul gambelor au început să se umfle, să se umfle (aşa mi se părea, cel puţin), şi să mă strîngă ca într-o menghină: încă puţin şi riscam să rămîn prizonierul fotoliului, ca-ntr-o "Fecioară de fier" cu perne!! Am apăsat, speriat, pe butonul Stop - şi asta a fost.
Presupun că, din afară (dacă cineva m-ar fi filmat), era foarte comic ce mi se întîmpla - comedia burlescă a ultimului secol: Omul şi Tehnologia, prima parte: de la Chaplin la Stan şi Bran... -, dar adevărul e că mi se făcuse cam frică: fotoliul ăla "pentru destindere" ameninţa să mă "destindă" în asemenea hal că m-ar fi cules dintre haine.
Morala? Nu încercaţi aşa ceva acasă. Iar dacă totuşi o faceţi, asiguraţi-vă că ştiţi să butonaţi - sau măcar înţelegeţi manualul de instrucţiuni. Dacă nu, nu.
