Magritte: pasărea în ou

Cunoscut pentru o artă narativă ce îmbină ficțiunea și nonficțiunea, povestea și reflecția, Julian Barnes este atît un cititor rafinat, așa cum arată eseurile lui despre literatură din volumul Pe fereastră (Nemira, 2015), dar și un privitor atent și empatic, așa cum o arată eseurile din acest nou volum, cu Ochii larg deschişi, care va apărea în curînd la Editura Nemira în traducerea lui Radu Paraschivescu. Magritte, Géricault, Delacroix, Courbet, Manet, Degas, Bonnard și Lucian Freud sînt cîțiva dintre artiștii în opera cărora cunoscutul scriitor britanic pătrunde acum cu renumita lui finețe. Descoperind istorii și povești, nuanțe și contururi, Julian Barnes trece dincolo de suprafețe, forme și culori. Capodoperele nu trebuie explicate prin cuvinte, credea Flaubert. Tablourile trebuie contemplate în tăcere, era convins Braque. Dar nouă, oamenilor, ne place să căutăm sensuri, să exprimăm opinii, să ne contrazicem, susține Julian Barnes. Din căutarea de sensuri și din iubirea pentru pictură s-a născut acest volum Cu ochii larg deschiși.

Poetul, suprarealistul şi funcţionarul public Louis Scutenaire susţinea că prietenul său Magritte „sugrumase elocvenţa picturii“. Cu alte cuvinte, el a reacţionat la istoria artei ca un grădinar peisagist oripilat şi copleşit de tentativele arogante ale predecesorilor lui de-a falsifica natura şi de-a o adapta propriilor lor scopuri, preţuind totodată fiecare deluşor şi vîlcea, şi care hotărăşte prin urmare să instituie un maximum de ordine: nimic altceva decît pietriş, garduri vii şi muşcate pe o suprafaţă integral orizontală, sub lumină artificială.

Arta lui Magritte e o artă de control şi de excludere: Magritte foloseşte un punct de vedere insipid-frontal, simetricitate şi planuri paralele care se îndepărtează, un set redus cu bună ştiinţă de obiecte-imagini fie banale prin natura lor (perdele, păsări, foc), fie banalizate prin repetare (bilboquet1-ul, zurgălăii), uniformitatea vopselei şi o modalitate detaşată de reprezentare a lucrurilor, astfel încît albastrul cerului, de exemplu, să fie întotdeauna parodic de intens. El respinge fantasticul şi libera asociere în favoarea a ceea ce este riguros, argumentat, sistematic. E o artă spirituală, conştientă de sine, creată cu ceea ce Sylvester a numit „o suavitate a reprezentării“ şi încununată de titluri cumpănit provocatoare.

Cum ai putea să fii tînăr şi să dai greş în a-l iubi pe Magritte? Această manieră de-a picta – concentrată, restrictivă, iconică – e menită să producă imagini monumentale, şi asta indiferent de dimensiunile pînzei. Ea ştie exact ce face, iar asta înseamnă că n-are rost să te plîngi cînd, să zicem, ţi se prezintă dintr-odată aceeaşi imagine în guaşă şi ţi se pare mai caldă, mai frumoasă, mai plăcută: răceala şi uniformitatea sînt trăsături majore ale magrittismului. La fel, cînd pictorul îi spune confratelui său suprarealist Paul Nougé, în noiembrie 1928, că ţelul lui este să producă „picturi în care ochiul trebuie să «gîndească» într-un cu totul alt fel decît o face de obicei“, n-are sens să observi că „facerea ochiului să gîndească“ pare să împiedice „facerea inimii să se emoţioneze“.

Fireşte că se întîmplă asta: probabil că lucrările cele mai emoţionante ale lui Magritte au fost nudurile postcubiste pe care le-a făcut în perioada 1922-1923. Dar acest sistem, acest sistem nemilos, a produs o serie de opere pe care putem foarte bine să le caracterizăm prin inexpresivul cuvînt „mari“: imagini prin care spectatorul este speriat, dezorientat, pierdut; opere în care, aşa cum a scris Magritte despre de Chirico, „spectatorul ar putea să-şi recunoască izolarea şi să audă tăcerea lumii“. Tablouri ca Vînători la marginea nopţii, care încapsulează şi provoacă teama în stare pură, sau furtunosul Zilele titanilor (pe care Sylvester îl leagă fascinant de Templul lui Zeus din Olimp), unde tuşa cea mai înfricoşătoare este mică: tăietura de la mîneca agresorului care se lipeşte de coapsele femeii – iată cît de inextricabil ocupă bărbatul spaţiul-corp al femeii; sau monumentala fabricare a unei imagini din În pragul libertăţii; sau inteligent senzualul Eternul evident (1030), un set vertical de cinci porţiuni înrămate separat ale unui nud de femeie, pe care Sylvester a avut inteligenţa să le amplaseze într-o cămăruţă separată la Hayward’s, ca pe un poliptic flamand dintr-o capelă laterală ascunsă.

Tablourile de acest tip sînt justificarea superioară a metodei. N-are rost să-ţi doreşti să fie altfel, să vrei ca artiştii să difere de eurile pe care le-au descoperit după căutări atît de îndelungate; n-are rost să spui „ah, dac-ar fi insistat mai mult pe textură, dac-ar fi făcut un colaj, dac-ar fi fost mai puţin inteligent, dac-ar fi pictat cu mai multă «inim㻓 şi aşa mai departe. Rezultatul nu numai c-ar fi fost mai puţin magrittean, dar ar fi fost o aiureală; şi aşa există prea mulţi artişti fără o individualitate exprimabilă, ca să ne plîngem cînd un artist sau o artistă îşi „supraexprimă“ individualitatea.

Şi dacă tot sîntem aici, să demontăm afirmaţia lui Magritte din 1925, că prin recurgerea deliberată la un stil banal de-a picta şi prin fixarea asupra unor obiecte de serie, refuza să se complacă, din punct de vedere artistic, în „predilecţiile minore ale individului“. Poate că aşa gîndea pe atunci, însă cînd un artist alege să fie „obiectiv“ în loc de „subiectiv“, modalitatea hotărîtă a opţiunii poate avea ca rezultat o subiectivitate la fel de apăsată şi de muşcătoare.

Niciun ansamblu de opere din arta secolului XX nu este atît de individual şi de imitabil ca al lui Magritte; şi niciunul nu depinde atît de mult de refolosirea consecventă a simbolurilor de marcă. Explicînd acest proiect creator în prelegerea „La Ligne de Vie“, Magritte a oferit celebra descriere a felului cum s-a trezit într-o noapte şi, într-o „splendidă confuzie“, şi-a imaginat că în colivia unde se aflase canarul soţiei sale, Georgette, se găsea acum un ou. De aici (deşi „de aici“ e întotdeauna o formulă brutal-stenografică), doctrina „afinităţilor elective“, „noul şi uluitorul secret poetic“, trecerea de la metoda suprarealistă a opoziţiei depline a unor obiecte fără legătură între ele la cea magritteană a opoziţiei subtile (deşi nu întotdeauna) a anumitor obiecte între care există legături. Sau, după cum a spus Magritte: Sîntem familiarizaţi cu imaginea unei păsări în colivie; interesul creşte dacă pasărea e înlocuită de un peşte sau de un pantof; dar deşi e posibil ca aceste imagini să fie perplexante, ele sînt, din păcate, accidentale şi arbitrare. E posibil să găsim o imagine nouă, care va face faţă examinării prin caracterul ei definitiv şi precis: aceasta este imaginea care prezintă un ou în colivie. (fragment)