Lui Dragnea îi e frică de dentist
Ca mulți alții, și eu am încercat să înțeleg cum poate cineva care deține suficiente mijloace materiale pentru a beneficia de intervenția specializată a unui medic stomatolog să evite cu înverșunare acest lucru, în ciuda faptului că este o persoană publică intens mediatizată. Mi-am amintit de o discuție cu un vechi prieten dentist materializată într-un articol pe blogul său cu privire la aspectele psihologice ale relației medic – pacient în care teama de durere sau algofobia are un rol major. Termenul derivă din limba greacă, mai exact din ἄλγος, álgos, adică durere și φόβος, phóbos, adică frică, și desemnează o teamă persistentă și anormală de suferință, o frică mult mai puternică decît cea pe care o simte un om obișnuit. Domnul Dragnea cu siguranță nu este un om obișnuit – din acest punct de vedere cel puțin – avînd o toleranță foarte scăzută la disconfort, fie el psihologic, social, fizic, real, anticipat sau imaginat. Fac o paralelă, destul de hazardată de altfel, între dantura sa neîngrijită și conduita sa publică, și contemplez consecințele acestei frici de disconfort în timp ce îmi dreg gîtul încă iritat de gazele lacrimogene din Vinerea Neagră a Jandarmeriei.
Teama de durere îl face pe algofob să evite cu înverșunare intervenția medicului, în special a dentistului, zona bucală (sensibilă și vulnerabilă) fiind apărată cu înverșunare de atacul zgomotos al instrumentarului medical necesar acestor tipuri de proceduri. Sloganul #muiepsd este așadar cu atît mai înfricoșător cu cît preconizează introducerea forțată, pe fondul unui zgomot asurzitor, a unui obiect în zona bucală fragilă și vascularizată, declanșînd mecanisme iraționale de apărare precum reprimarea violentă a unor protestatari pașnici tot așa cum pacientul îngrozit mușcă mîna medicului care-i tratează abcesul și dărîmă tăvița cu instrumente în ciuda anesteziei care în această metaforă ar juca rolul Drepturilor Omului și a altor legi care trec neobservate de către algofobul terifiat de propriile coșmaruri. Atunci cînd frica de închisoare (e și ăsta un disconfort și încă unul major, trebuie să recunoaștem!) se pliază pe tendințe totalitariste de tip sovietic, manevrele defensive au toate condițiile de a deveni ofensive în cadrul unui scenariu de persecuție alimentat de un eu supraestimat și de necunoașterea (sau refuzul de cunoaștere a) procedurilor corecte de desfășurare a unor activități, fie ele medicale, juridice sau sociale.
Spunea bunul meu prieten, Dr. Florin Dediu, în articolul nostru din 2012, următoarele: „Neexistînd o statistică românească privitoare la amploarea și consecințele fricii de durere în context stomatologic, fac apel la expertiza mea profesională și avansez ipoteza că în cele mai multe cazuri experiențele directe, traumatice, duc adesea la apariția algofobiei în variatele ei grade de intensitate, de la un ușor disconfort pînă la refuzul tratamentului stomatologic cînd acesta este imperios necesar.
Experiența indirectă poate fi de asemenea un factor perturbator, împiedicînd o persoană ușor influențabilă să se prezinte la dentist în urma relatărilor altor pacienți cu privire la propriile lor experiențe traumatice pe scaunul stomatologului, sau pur si simplu în urma vizionării unor astfel de scene, adesea vizibil exagerate, grotești, tragi-comice.” Mă gîndesc, revenind la subiectul reflecțiilor mele, că e posibil să fi fost „torturat” fie de intervențiile vetuste și brutale ale unor medici mai puțin pregătiți profesional, fie de probabilitatea existenței acestora în ciuda progresului științific și procedural în domeniu.
Soluția propusă în acest caz este dialogul deschis, onest, bazat pe evidențe clare și pași logici: „Totdeauna îmi încurajez pacienții să vină la consult, doar consult. Putem petrece jumătate de oră făcînd doar radiografii, discutînd problemele lor și variante de tratament. De obicei o astfel de sedință le dă încredere și curaj și reușesc să treacă mai ușor peste teamă. […] Există psihologi ce ajută pacienții să treacă peste teama de durere. De asemenea există comunități online în care se discută probleme de acest gen și s-a demonstrat că participarea la astfel de discuții e benefică în tratarea anxietății dentare.” Mă întreb dacă nu cumva vremea dialogului onest, deschis, bazat pe evidențe clare și pași logici a trecut de mult în cazul problemelor juridice ale domnului Dragnea, acum fiind în așteptare sentința definitivă cu privire la cei trei ani și jumătate cu executare, precum și scadența pentru imixtiunea în justiție și reprimarea violentă a protestului pașnic din seara zilei de 10 august cu complicitatea unor provocatori și a forțelor de ordine.
Tendința de evitare și algofobia merg mînă în mînă – am face orice să nu ne doară, dar dacă frica imaginată este mai mare decît frica reală, complicațiile, riscurile și costurile cresc și ele atît în plan psihologic cît și în cel medical. Dr. Dediu consideră că „în general frica de durere ne împiedică să ajungem la timp la dentist. Se ajunge astfel la situații aberante, în care un pacient suportă 2 săptămîni de dureri îngrozitoare la o măsea doar pentru a evita o durere mult mai mică. Mai grav: suportă durerile și disconforturile dentare pîna cînd ajunge la un stadiu atît de avansat de afectare încît nu mai poate mînca sau nu mai poate funcționa bine în societate din motive estetice. De obicei, în astfel de cazuri tratamentul este adesea complex și costisitor.”
Costurile sociale, politice și economice ale fricii de disconfort a domnului Dragnea sînt imense și le vom suporta cu toții timp de mulți ani, sper totuși că nu timp de multe generații deși acest scenariu sumbru nu este exclus. Din afară, gîndind la rece, este evident că o procedură rapidă și eficientă precum condamnarea penală și executarea sentinței (ideal ar fi și cu confiscarea averii dobîndite ilicit) în cazul încălcării legii este de preferat sustragerii și evitării dar din punctul de vedere al unui algofob netratat confruntarea pașnică, în cadru profesional, cu sursa disconfortului este pur și simplu de neconceput. Disonanța dintre cognițiile „am afecțiuni dentare” și „mi-e frică de dentist” primește rezolvarea printr-o cogniție consonantă precum „prefer să mă afișez cu dantura în starea în care e deoarece impresionez prin puterea pe care o dețin”. În aceeași măsură, cognițiile disonante „am comis fapte condamnabile penal” și „mi-e frică de închisoare” încearcă să-și găsească rezolvarea prin „voi utiliza orice mijloace posibile și imposibile pentru a-mi menține și consolida puterea și influența”. În timp ce el deliberează consonant, ajutat de complici, noi pregătim portofelele, fiindcă-i plătim consumația și deja avem cardurile descoperite...
Ana-Aurelia Huțanu este psiholog în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț și doctor în psihologie socială.
