Liga lui Mitică. Deshumarea.
Aşa cum demonstrează teoriile lui Einstein sau studiile, impromptu-urile şi preludiile nocturne ale lui Mircea Badea, nebunia e o stare relativă. Cine poate spune care dintre noi e cu adevărat nebun? Chiar acum mă întreb dacă ceea ce fac aici e cît de cît raţional din moment ce, la mai puţin de două săptămîni după finalizarea afacerii cu vuvuzele chinezeşti din Africa de Sud, unde m-am dat drept Şeherezada 31 de nopţi la rînd (fiind nevoit astfel să renunţ la aprofundarea operelor complete ale lui Ion Cristoiu şi Dan Claudiu Tănăsescu), mă întorc, travestit în Allen Stewart Konigsberg (chiar el!), la campionatul nostru cel de toate zilele. Pe care ni le-a mîncat.
Şi asta pentru ce? Să dezhumez scoruri, clasamente şi cadavre umblătoare în chiloţi şi jambiere, plimbate dintr-o Groapă în alta? Să bîrfesc, alături de poporul emoţionabil, vedetele de mucava & personagiile îndrăgite ale neamului (şi cam labile psihic) cum ar fi meşterul Manole, Ana – fata lui Vasile Baciu, furtunosul Chiriac, Olguţa din localitatea Medeleni, ceremoniosul Ion Pomponescu, simţitoarea Porţia Popescu sau procustianul George Demetru Ladima? Ei, aş! Nu, dragă cititorule, revin la locul faptei pentru că, pe criza asta nesfîrşită, totul a devenit relativ şi incert. Atît de, încît, dacă încerc să-mi tratez depresiile cu fotbal, ajung să piratez filme de pe net sau să pitesc, în sacoşa cu covrigi calzi, cărţi de duzină de la Cărtureşti. Covrigi pe care îi ronţăi între berile şi derby-urile de tradiţie ale fotbalului românesc.
Pentru cei care încă mai au ceva pe card, există varianta răcoricioasă a scuipatului pe după-amiezele caniculare ale lui Cuptor şi Gustar (ba chiar şi pe ale lui Răpciune). Aceştia pot pătrunde în sala golaşă a unui mall - se mai găsesc, mai ales acolo unde rulează second hand-urile lui Woody Allen. Eu, de exemplu, aţîţat de certitudinea unui portofoliu deosebit de curat, am furat nişte bani din portofelul nevesti-mii şi am fugit cu ei la Cinematograful Sun Plaza (în tramvai m-am întîlnit cu ochelaristul Virgil Starkwell care, fireşte, cînta la violoncel din pasiune), unde am nimerit peste un Match Point din 2005.
Ei bine, ce credeţi că mi-au văzut ochii acolo? O mingiucă de tenis nehotărîtă la fileu, bani, femei, sex nebun cu fete de treabă şi alte cîteva chestii frivole precum dragostea, moralitatea, norocul, moartea etc.
Pe scurt, un tînăr londodnez (fan Chelsea sau Arsenal, scenariul nu e precis) citeşte Dostoievski, Crimă şi pedeapsă (exact cum e şi campionatul românesc), ascultă "Una Furtiva Lagrima" tălmăcit de Enrico Caruso (ar fi mers la fel de bine şi imnul Rapidului interpretat de Victor Socaciu) şi se lipeşte de cine trebuie.
Băiatul din film, Jonathan Rhys Meyers, îl are pe vino-ncoace (într-o zi l-a imitat chiar pe Elvis) şi, drept urmare, le cam joacă pe degete pe muieri, care, de obicei, se dovedesc credule. Cu una dintre ele, o piţi blondă, silicoane, botox, tot ce trebuie, semăna cu fata din Lost in Translation (bag mîna-n foc că bătrînul Woody a atins-o şi pe ea măcar cu un deget) joacă ping pong. Apoi o pupă de-i rupe hainele şi, la sfîrşit, o bate şi o împuşcă bine. Desigur, avem de-a face cu un personaj confuz, mînat de instincte contradictorii, destul de nesigur pe sentimentele sale faţă de societate şi de culorile pe care le iubeşte.
Mi-am dat seama numaidecît că şi în sport şi în film şi în viaţă toate sunt o apă şi un pămînt.
Aşa că, ne place sau nu ne place, n-avem încotro. Suntem nevoiţi să deshumăm la loc Liga 1 alias Liga lui Mitică alias Liga (mămă)Ligilor şi s-o beştelim într-o veselie (aici, în rubrica de faţă, o dată pe săptămînă) pînă or da din nou dracii-n ea şi se va alege praful de noi toţi.
Claudiu Bolozan este jurnalist sportiv şi autorul blogului vivir para contarla
