L'homme blessé

Filmul L'homme blessé (Omul rănit) (Franța 1983, realizat de Patrice Chéreau) rulează joi 16 octombrie 2014, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Andrei Luca şi de Andrei Dudea.

Imediat după lansare, filmul lui Patrice Chéreau, L'homme blessé este criticat pentru că nu vorbește despre o homosexualitate satisfăcătoare. Deranjat de termenul folosit, Chéreau răspunde: „Ați văzut vreodată o homosexualitate satisfăcătoare? Și chiar dacă se întîmplă, nu poți face un film despre o situație homosexuală fericită. În general nu faci filme cu întîmplări fericite. Nimeni nu critică niciodată povestirile heterosexuale nefericite pentru că pun heterosexualitatea într-o lumină proastă. Dacă o situație este satisfăcătoare atunci nu are sens să faci un film sau să scrii un roman despre asta.”

Inițial, filmul trebuia să fie o adaptare după romanul lui Jean Genet, Jurnalul unui hoț, însă după o perioadă de șase ani, timp în care Chéreau împreună cu Hervé Guibert au lucrat la scenariu, rezultatul final cristalizează o nevoie personală a regizorului, și anume aceea de a „face un film care ar vorbi clar despre pasiunea unui băiat pentru un altul” [1]. Chéreau reușește să depășească o barieră psihologică, declarînd într-un interviu că a reușit să vorbească despre sine fără a-și mai deghiza opera într-o situație heterosexuală.

Filmul, care a reprezentat Franţa la Cannes în 1984, prezintă povestea lui Henri (Jean-Hugues Anglade), un tînăr presat de o familie sufocantă, care îl întîlnește pe Jean (Vittorio Mezzogiorno, dublat de Gérard Depardieu), la gară, în toaleta bărbaților. Tînărul Henri dezvoltă o pasiune periculoasă pentru Jean, un hustler cu înclinații homoerotice, dependent de somnifere, despre care însă nu se înțelege dacă ar fi un pește, un hoț mărunt sau cîte puţin din fiecare. La rîndul său, Jean este însoțit de un partener, un doctor burghez decăzut cu înclinații voyeuristice, pe nume Bosmans. Cei doi îl plimbă pe Henri prin subteranele oraşului - îi oferă lui și spectatorului o călătorie prin locurile frecventate de o clasă marginalizată: de la toaleta gării, prin parcarea plină cu maşini unde cupluri heterosexuale se întîlnesc pentru a face sex (loc propice pentru voyeurism) pînă la clubul de noapte unde Jean doarme periodic. Pasiunea lui Henri îl va duce la un final tragic, atunci cînd va face un ultim efort de a fi alături de persoana pe care o iubeşte. Despre final, Hervé Guibert scria că se aseamănă cu cele din nuvelele lui Jean Genet, scriitor pentru care elementul fundamental al unei povestiri rămîne dragostea: „Et s'il n'y avait qu'une seule chose à garder, dans cette histoire, ce serait bien sûr l'amour”[2] (“Şi dacă ar fi să se păstreze un singur lucru din povestire, acela ar fi într-adevăr dragostea”).

Este important de reținut că filmul apare în 1983, la doi ani după ce François Mitterand este ales în funcție și la un an după ce guvernul condus de acesta decriminalizează homosexualitatea. Așadar filmul apare atunci cînd revoluția gay se apropie de sfărşit, după un început timid în 1971, urmat de

culminarea eforturilor comunităţii din anii '70 şi sărbătorită în anii '80. “Are you ready for the 80s?” cîntau cei de la Village People. Eliberarea de homosexualitate, ca termen peiorativ, se apropia de sfîrşit. Cel puțin în Franța. Comparativ, în România homosexualitatea este decriminalizată începînd din 2000, nu în urma unei revoluții, ci în urma presiunilor din exterior [3]. România urma să intre într-o alianță strategică cu țări cu înclinații liberale mult mai largi decît cele cu care eram obișnuiți.

Dacă doriți să aflați mai multe despre cum se trăia gay înainte de 1989 în România, vă recomand „După Traian și Decebal (Din filele istoriei gay în România)”, piesă care face parte din Stagiunea de Teatru Politic, proiect coordonat de către Gazeta De Artă Politică.

[1] Frédéric Martel, The Pink and the Black: Homosexuals in France Since 1968, Stanford University Press

[2] Jean-Pierre Boulé, Hervé Guibert: Voices of the Self, Liverpool University Press

[3] http://artapolitica.ro/?p=1571