Les parapluies de Cherbourg (Umbrelele din Cherbourg)

Filmul „Les parapluies de Cherbourg” („Umbrelele din Cherbourg”, Franța 1964, regie Jacques Demy) rulează joi, 10 octombrie, de la orele 19, în sala de cinema a UNATC (subtitluri engleză), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuția ulterioară proiecției va fi moderată de Gabriela Filippi și de Andrei Luca. Intrarea liberă.

Cel de-al treilea lungmetraj al lui Jacques Demy,

(1964), constituie un caz excepțional în istoria filmului, pentru că, în ciuda succesului internațional, nu a inițiat o modă, și asta din cauza caracterului său greu de definit și al cîtorva factori dificil de controlat, pe care regizorul francez îi reunește cu grație în filmul său. Este greu de imaginat că proiectul ar fi reușit cu o altă interpretă decît foarte tînăra și minunata Catherine Deneuve (pe care Demy o distribuie aici în primul său rol principal), sau fără muzica lui Michel Legrand, care capătă un statut egal cu cel al imaginii. Cel mai neobișnuit aspect legat de

este faptul că nu conține niciun dialog care să nu fie cîntat. Și filmul începe cu o scenă într-un service auto, unde lucrează Guy (Nino Castelnuovo), iubitul eroinei Geneviève, și unde lucrurile pe care oamenii și le comunică nu au lirismul la care ne-am putea aștepta de la versurile unei bucăți muzicale:     

„Clientul: E gata? 

Guy: Da. Motorul mai huruie cînd e frig, dar asta e normal.

Clientul: Mulțumesc.

Guy: Mulțumesc.

Patronul: Foucher, poți să stai o oră peste program în seara asta?

Guy: În seara asta mi-ar fi cam greu, dar cred că Pierre este liber. Pierre, poți să rămîi în seara asta?

Pierre: Da.

Patronul: Verifică combustia la Mercedesul domnului.ˮ

Muzica, prezentă de la un capăt la altul al filmului, nu lasă loc sunetelor ambientale; foarte rar, și doar între două bucăți muzicale, așa cum se întîmplă în operetă, mai este introdus sunetul vreunei uși care se deschide sau se închide, al unei cutii de lemn pe care Guy o împinge cu ciudă cu piciorul în apa mării etc. Pe lîngă operetă, influențele și referințele partiturii lui Legrand se extind la practici muzicale din mai multe secole. Deși interpreții cîntă în continuu (fără nicio replică rostită), ca într-o partitură de muzică clasică, vocile nu sună ca în canto-ul clasic, ci ca într-un musical: timbrele vocilor sunt forțate cît mai puțin, cît să păstrăze particularitatea fiecărei voci (vocile actorilor sunt dublate în tot filmul de voci ale unor muzicieni). Orchestra este formată și ea ca suprapunere de orchestră simfonică și de big band, așa cum se folosea în musicalurile hollywoodiene, model preluat de la spectacolele de pe Broadway, în care ritmuri mai vechi se întîlneau cu ritmurile de swing. Pe lîngă aceste sonorități, în muzica

mai sunt aduse ritmurile sud-americane, cubaneze și braziliene, foarte la modă la începutul anilor ’60. De la opera de secol al XVIII-lea este preluat în unele bucăți recitativul – textul iese în față și e acompaniat de un instrument negălăgios, pian sau harpă, timp în care restul orchestrei tace –, iar după exemplul operei veriste de la 1900, compozitorul de film concepe pasaje în care melodiile sunt disonante, în vreme ce timbrele vocale sunt mai naturale, mai apropiate de diversele nuanțe din vorbire, decît în belcanto. 

Pe lîngă șocul inițial constituit de constatarea că dialogurile sunt toate cîntate, pînă la obișnuirea cu convenția, filmul lui Demy nu mai oferă multe alte surprize care să dezorienteze, să ducă într-o zonă de necunoscut. Față de colegii săi nouvelle vague-iști, el este mai interesat să construiască o lume proprie și unitară, decît să-l antreneze pe spectator într-un joc al mecanismelor narative. Universul lui Demy din

este  foarte colorat: pe peliculă procesată în Eastmancolor (pe care regizoarea Agnès Varda, soția lui Demy pînă la moartea lui, în 1990, a restaurat-o la trei decenii de la apariția filmului, pentru a-i reda culorile vii ale originalului), tapetul, tapiseriile sau detaliile din interioare se asortează, de la scenă la scenă, cu rochiile purtate, în special, de Geneviève și atrag în permanență atenția asupra frumuseții tinerei interprete. Narațiunea este foarte simplă. Geneviève și Guy sunt îndrăgostiți unul de altul, însă mama ei, proprietară a unui magazin de umbrele ajuns falimentar, nu agreează legătura dintre ei. În plus, tînărul trebuie să îndeplinească stagiul militar și este trimis pe frontul din Algeria. Cineastul nu se ferește de aerul de melodramă al poveștii sale, ba chiar amplifică sentimentele nu doar prin muzică, ci și prin mișcările aparatului de filmat, care în momentele puternice ori se apropie mult de personaje pentru a le înregistra emoțiile, ori se îndepărtează, lăsîndu-le singure cu suferința lor. În rare ocazii Demy intervine cu comentarii auctoriale care distrag atenția de la poveste. Cel mai pregnant episod de acest fel este cel în care pretendentul înstărit al tinerei, Roland Cassard, îi povestește mamei ei despre decepția pe care a avut-o în dragoste, în singurul flashback al filmului, care evocă un pasaj pietonal acoperit, înconjurat de clădiri – referință la primul lungmetraj al regizorului. În

(1961) personajul Roland Cassard (interpretat tot de Marc Michel) o reîntîlnea pe Lola, pe care o cunoscuse în adolescență și care între timp  ajunsese prostituată, și încerca, fără succes, să o cucerească. 

Dacă

e văzut ca musical, trimiterile la realitatea socială – și mai ales la războiul din Algeria, care în acei ani era o prezență apăsătoare în viața cotidiană a francezilor – par exotice. Totuși două deosebiri importante fac ca filmul lui Demy din 1964 să nu poată fi încadrat în acest gen: aici nu există scene coregrafiate de dans și este cîntat în întregime, nu doar în anumite părți ale sale. Dar nici referirile la actualitatea politică și socială nu pot fi luate prea în serios: nu este scopul autorilor de a investiga felul în care războiul din Algeria afecta familiile franceze. La înapoierea în Cherbourg, Guy este afectat de evenimentele din viața sentimentală și nu de imaginea războiului, iar piciorul său șchiop nu pare să mai fie o problemă mai departe de faptul că îi amintește că din cauza rănii nu a putut comunica cu Geneviève pentru o perioadă de timp. După

, Jacques Demy realiza

(„Domnișoarele din Rochefortˮ, 1967), în care influențele genului american erau mult mai prezente. Alături de Catherine Deneuve și de sora ei, Françoise Dorléac, apărea aici și Gene Kelly, iar muzica filmului era compusă tot de Michel Legrand. 

Tema muzicală din „Umbrelele din Cherbourgˮ a primit o variantă de versuri în engleză, scrise de textierul american Norman Gimbel, cu titlul „I Will Wait For Youˮ și a fost cîntată – în varianta engleză sau în cea franceză – de interpreți ca Astrud Gilberto, Frank Sinatra, Louis Armstrong, Nana Mouskouri, Tony Bennett, Liza Minnelli, Connie Francis, Oscar Peterson ș.a., dar niciodată mai candid și mai sfîșietor ca în varianta din film.

Les parapluies de Cherbourg (Umbrelele din Cherbourg)

Franța 1964

regie Jacques Demy

scenariu și dialoguri Jacques Demy

muzică Michel Legrand

imagine Jean Rabier

montaj Anne-Marie Cotret, Monique Teisseire

distribuție Catherine Deneuve, Nino Castelnuovo, Anne Vernon, Marc Michel