Legea iraționalității

Fragment din volumul Legile naturii umane recent apărut, în traducerea lui Cosmin Nedelcu, la Editura Litera. Legile naturii umane reprezintă o culegere de coduri utile în descifrarea comportamentului uman. Pornind de la poveştile unor personalităţi precum Pericle, regina Elisabeta I, Martin Luther King jr., Coco Chanel, Richard Nixon şi mulţi alţii, Robert Greene arată cum te poți detașa de emoţii și cum poți privi în spatele măştilor sociale ale oamenilor.

Vă place să vă închipuiți că dețineți controlul asupra destinului dumneavoastră, planificîndu-vă conștient cursul vieții cît de bine puteți. Însă în mare parte, nici nu conștientizați cît de mult vă domină emoțiile. Vă fac să vă îndreptați către idei care vă mîngîie egoul. Vă determină să căutați dovezi care să confirme ceea ce deja doriți să credeți. Vă fac să vedeți ceea ce vreți să vedeți, în funcție de dispoziție, iar această decuplare de la realitate este sursa deciziilor greșite și a tiparelor negative care vă bîntuie viața. Raționalitatea este abilitatea de a contracara aceste efecte emoționale, de a gîndi, în loc de a reacționa, de a vă deschide mintea față de ce se petrece cu adevărat, nu față de ceea ce simțiți. Nu se întîmplă în mod natural; este o putere pe care trebuie să o cultivăm, dar, făcînd acest lucru, ne atingem întregul potențial.

Într-o zi, spre finele anului 432 î.Hr., cetățenii Atenei au primit niște vești foarte îngrijorătoare: reprezentanții orașului-stat Sparta sosiseră în cetate și prezentaseră consiliului guvernatorilor din Atena noile condiții de pace. Dacă atenienii nu erau de acord cu aceste condiții, Sparta avea să declare război. Sparta era cel mai mare dușman al Atenei și, din multe puncte de vedere, se situa la polul opus. Atena conducea o ligă de state democratice din regiune, în vreme ce Sparta era în fruntea unei confederații cunoscute sub numele de Liga Peloponesiacă. Atena depindea de forțele ei navale și de bogățiile ei – era cea mai importantă putere comercială din zona Mediteranei. Sparta depindea de armată. Era un stat în totalitate militar. Pînă în acel moment, cele două puteri evitaseră un război direct, deoarece consecințele puteau fi devastatoare – nu doar că tabăra înfrîntă și-ar fi putut pierde influența în regiune, dar întregul ei mod de viață putea fi pus în pericol – cu siguranță, în cazul Atenei, democrația și bogăția ei. Acum însă, războiul părea inevitabil, sentimentul unui sfîrșit iminent instalîndu-se cu repeziciune peste oraș.

Cîteva zile mai tîrziu, Adunarea Poporului din Atena s-a întrunit pe dealul Pnyx, cu vedere spre Acropole, pentru a dezbate ultimatumul spartan și pentru a decide ce-i de făcut. Adunarea era deschisă pentru toți cetățenii de sex masculin, iar în acea zi aproape zece mii de bărbați s-au îngrămădit pe deal pentru a participa la discuții. Cei mai războinici dintre ei erau într-o stare de agitație maximă – Atena ar trebui să preia inițiativa și să atace Sparta, spuneau ei. Alții le aminteau că, într-o bătălie terestră, forțele spartane erau aproape imbatabile. Atacarea Spartei în această manieră ar însemna să facă jocul inamicului. Opozanții războiului erau cu toții în favoarea acceptării condițiilor de pace, dar, cum atrăgeau mulți atenția, asta n-ar fi demonstrat decît frica și le-ar fi dat curaj spartanilor. Le-ar fi oferit mai mult timp pentru a-și extinde armata. Dezbaterea a oscilat în ambele direcții, spiritele s-au încins, oamenii zbierau, fără nici o soluție satisfăcătoare la orizont.

Apoi, spre sfîrșitul după-amiezii, mulțimea a amuțit brusc cînd o figură familiară a făcut un pas în față pentru a lua cuvîntul în fața Adunării. Era Pericle, vîrstnicul om de stat din politica ateniană, avînd acum peste 60 de ani. Pericle era îndrăgit, iar părerea lui avea să conteze mai mult decît a oricărui altcuiva, dar, în ciuda respectului atenienilor pentru el, îl considerau un lider foarte neobișnuit – mai mult un filosof decît un politician. Pentru cei îndeajuns de bătrîni ca să-și amintească începutul carierei sale, era cu adevărat surprinzător cît de puternic devenise și cît succes avea. Nu făcuse nimic în viață într-un mod obișnuit.

În primii ani ai democrației, înainte ca Pericle să pășească pe scena politică, atenienii preferau un lider cu un anumit tip de personalitate – bărbați care puteau să susțină un discurs motivant și persuasiv și care aveau un talent înnăscut pentru dramă. Pe cîmpul de luptă, acești oameni își asumau riscuri; adesea, cereau cu insistență să conducă diverse campanii militare ce le ofereau șansa de a cîștiga glorie și apreciere. Avansau în carieră reprezentînd o anumită facțiune din Adunare – proprietari de pămînt, soldați, aristocrați – și făcînd tot ce le stătea în putință să le promoveze interesele. Acest lucru a dus la o politică de dezbinare. Liderii se schimbau la cîțiva ani, dar pe atenieni nu-i deranja asta; erau suspicioși față de oricine rămînea prea mult la putere.

Apoi, în jurul anului 463 î.Hr., Pericle a intrat în viața publică, iar politica ateniană nu avea să mai fie niciodată aceeași. Prima lui mutare a fost cea mai neobișnuită dintre toate. Deși provenea dintr-o familie aristocratică renumită, s-a aliat cu păturile inferioare și mijlocii din oraș, aflate în dezvoltare – agricultori, vîslași din forțele navale, meșteșugari, care reprezentau mîndria Atenei. S-a străduit ca vocea lor să fie ascultată în Adunare și le-a oferit mai multă putere. Acum nu mai conducea doar un grup restrîns, ci pe majoritatea cetățenilor atenieni. Părea imposibil să controlezi o gloată de oameni nedisciplinați cu interese diferite, dar și-a dorit foarte mult să le confere acestora mai multă putere, încît, treptat, le-a cîștigat încrederea și susținerea.