Le Joli Mai

Marţi, 3 februarie, ora 19, în sala de cinema a UNATC va avea loc proiecţia filmului Le Joli Mai, urmată de o discuţie cu publicul, moderată de Raluca Durbacă şi Ioana Moraru.

În luna mai, 1962, regizorul Chris Marker şi operatorul Pierre Lhomme, au ieşit pe străzile Parisului pentru a intervieva un număr impresionant de oameni în legătură cu ceea ce îi face fericiţi. Doi ani mai devreme, în vara lui 1960, antrolopogul Jean Rouch şi sociologul Edgar Morin începuseră un proiect similar, care s-a materializat în documentarul „Chronique d'un été”, considerat de mulţi critici de film şi teoreticieni film care a dat formă curentul cinematografic numit cinéma vérité. „Le Joli Mai”, documentarul ce a rezultat în urma interviurilor făcute de Marker şi Lhomme la începutul anilor 1960, este considerat un răspuns la cel dintâi, o nouă mostră de cinéma vérité, sau ciné, ma vérité (cinema, adevărul meu), aşa cum prefera Chris Marker să îl numească.

„Le Joli Mai” este un portret tandru, dar critic al Parisului şi al stilului de viaţă al locuitorilor săi, un document istoric ce reuşeşte să capteze pe peliculă starea de spirit ce stăpânea oraşul în luna mai, 1962, într-un moment de cotitură atât pentru capitala Franţei, cât şi pentru parizieni: sfârşitul războiului de opt ani cu Algeria, remodelarea arhitecturală masivă a oraşului şi formare unei clase de mijloc împisă de noul avânt economic al Franţei către consumerism, dar şi către alienare.

Filmul este construit pe opoziţii şi contraste, şi străbătut de sarcasm şi de o furie abia reţinută. Ironia se citeşte încă din titlu. „Frumoasa lună mai”, marca sfârşitul „primăverii păcii” ce debutase oficial în luna martie a aceluiaşi an odată cu semnarea acordului de la Evian ce punea punct războiului de opt ani cu Algeria, dar şi luna în care generalul francez Raoul Salan, liderul insurecţiei militare din 1958[1], fusese condamnat la închisoare pe viaţă. De altfel, în ziua pronunţării sentinţei, Marker şi Lhomme intervievează doi bărbaţi în faţa tribunalului, după condamnarea lui Salan. Diferenţele de opinii ale parizienilor vizavi de situaţia politică a Franţei din acel moment se văd în discursurile celor doi intervievaţi: în timp ce unul pledează pentru Salan, celălalt cere dreptate după legea biblică „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Dacă unii parizieni ai anului 1962 erau preocupaţi de schimbările rapide din viaţa politică, alţii, nou formata clasă de mijloc, se îndeletniceau cu preocupări mai mercuriale. Secvenţei interviului din faţa tribunalului regizorii îi opun o secvenţă filmată într-un club de noapte din Paris. Marker (editorul filmului), nu mizează pe subtilităţile montajului şi simte nevoia să-şi întărească opinia vizavi de frivolitatea unor parizieni printr-un comentariu non-diegetic (citit în varianta de limba franceză a filmului de Yves Montand şi de Simone Signoret în varianta de limbă engleză): „În aceeaşi noapte, la Garden-Club, Madison-ul ajunge la Paris”.

Ambiţiile lui Marker şi Lhomme le depăşesc însă pe cele ale lui Rouch şi Morin, care încercau să înţeleagă ce înseamnă conceptul de fericire pentru câţiva parizieni atent selectaţi. „Le Joli Mai” are aerul unei complexe fresce sociale fie şi doar dacă indexăm diferitele categorii de parizieni pe care cei doi le abordează: arhitecţi, proprietari de magazine, barmani, pictori, celebrităţi locale, tineri ambiţioşi, soldaţi şi proaspăt îndrăgostiţi, muncitori la căile ferate şi imigranţi algerieni, creştini, comunişti, prizonieri, dar şi pisici. Dar nu numai diversitatea de clase sociale (şi de tipuri de discursuri despre fericire ce rezultă de aici) fac din Parisul anului 1962 un oraş paradoxal, ci şi atitudinile tuturor acestor parizieni vizavi de schimbările radicale prin care trecea Parisul, atitudini ce variază de la o lipsă totală de interesat pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor, dublată de o alienare a acestora, la opinii ferme cu privire la orice tip de subiect abordat.

„Le Joli Mai” este mai mult decât un documentar despre un oraş, o dioramă a unei capitale aflate în plină transformare, ci un document istoric al unei epoci, un letopiseţ vizual al Parisului în luna mai a anului 1962, a cărui amprentă a putut fi găsită în revoltele altei luni de mai, şase ani mai târziu, în momentul în care toate conflictele şi contradicţiile de la începutul anilor 1960 s-au ciocnit şi au aprins Parisul. 

[1] În 1958, câțiva ofițeri francezi din Algeria au amenințat Parisul cu o insurecție militară dacă generalul Charles de Gaulle nu este numit prim ministru al Franței. Ofițerii au presupus că de Gaulle va milita pentru păstrarea Algeriei drept colonie franceză; la scurt timp după revenirea sa la putere, de Gaulle a înțeles că lupta este pierdută și a căutat o rezolvare politică a situației, susținând independența Algeriei.