Jurnal de război

Fragmentele de jurnal de mai jos reprezintă un colaj realizat de Marius Chivu (pentru evenimentul „Serata cu scrisori”, care a avut loc pe 22 ianuarie la Qreator) din cele trei volume de Jurnal de război, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Editura Humanitas, 2014. 

Luni, 12 septembrie 1916, Buftea. La prînz m-am dus la spital. Răniţii m-au întîmpinat cu mare entuziasm şi le-am împărţit obişnuitele ţigări, flori, dulciuri şi zîmbete. Era o zi minunată, de-a dreptul aurie, cu mult soare şi un cer fără nor, de un albastru strălucitor. Dar spitalul avea să intre în mare tulburare, cînd a fost adus din stradă un soldat foarte grav rănit, iar veştile spuneau că fuseseră uciși sute de oameni în mai multe locuri. Spitalele erau pline de oameni mutilaţi.

Timp de vreo trei ore ucigătoare, toată suflarea care putea ajuta a trudit să salveze viaţa bietului soldat căruia o bombă îi sfîrtecase piciorul drept şi sîngera mortal. Doamna Reiner a început imediat operaţia şi a oprit sîngele care-i curgea în valuri. Doamnele mele s-au comportat admirabil, toată lumea a dat o mînă de ajutor, chiar şi cele neobişnuite să vadă aşa ceva. De pildă doamna Dissescu l-a ţinut de un picior timp de un ceas, timp în care s-a făcut cea mai urîtă parte din tăierea celuilalt. Fiind pe jumătate dus din pricina pierderii de sînge, omul nu putea fi adormit cu cloroform, aşa că a îndurat totul fără ajutorul somnului.

M-am dus de cîteva ori să-l văd – omul gemea adînc, înfiorător, dar n-a scos un ţipăt, iar odată, cînd i s-a spus că venise să-l vadă regina, bietul a întins buzele să-mi sărute mîna. Am plecat tîrziu de lîngă el, de-abia reuşisem să-l culcăm, cu braţele şi picioarele atîrnate ca să i se-ntoarcă în inimă sîngele ce mai avea în el.

Cum e cu putinţă ca într-o zi atît de frumoasă, să se prăbuşească moartea asupra noastră din cerul acela minunat, splendid? Ce nebunie a pus stăpînire peste pămînt? Am auzit că un preot mergea pe stradă, ţinînd un copil de mînă: copilul a fost ucis, iar preotul n-a suferit decît o rană neînsemnată la braţ. Barbu ar spune: cum să mergi cu un preot alături în vreme de război? Superstiţia populară spune că aduce mare ghinion să întîlneşti un preot pe stradă.

Marţi, 13 septembrie 1916. Am plecat devreme la spital. Nici nu ajunsesem bine, că a început alarma de avioane. Din nou, cerul albastru era plin de bombe şi explozii, din nou moartea ne potopea din văzduh. Am văzut ceva ca o pasăre albă ca zăpada, sus de tot în aer, ceva cu aripi întinse larg, care semăna cu simbolul Sfîntului Duh – iar din pata aceea albă aproape imperceptibilă, în formă de porumbel, din acel aeroplan s-a aruncat moarte şi nenorocire. Au căzut bombe pe la Cotroceni, nu eram acolo, dar mai tîrziu am găsit un biet cal întins pe drum, cu picioarele sfîrtecate.

Mult de muncă la spital azi, mulţi răniţi noi, dar cel mai rău e bietul soldat adus ieri. Apăruseră semne de septicemie şi se discută că ar fi bine să i se amputeze piciorul. Oribil! Şi totuși el e atît de curajos, nu se plînge deloc, e recunoscător pentru tot ce facem pentru el.

Ieri n-am mai vizitat alte spitale, cerul era plin de păsările aducătoare de moarte. Ziua a fost plină de veşti proaste. Pe linia dinspre Rîmnic, trupele germane au reuşit să se strecoare în spatele armatei noastre şi le-au tăiat accesul la calea ferată.

Miercuri, 9 noiembrie 1916. Am hotărît să mergem cu automobilul la Cîmpulung ca să vedem în ce stare se află spitalele, răniţii, soldaţii, populaţia. Zi blîndă, dar atîta noroi pe drumuri, încît ne-a îngreunat foarte mult înaintarea. La Cîmpulung am găsit un spital de prim-ajutor unde tocmai erau aduşi răniţii drept din tranşee – bucăţi de omenire nenorocite, chinuite, sfîşiate, în uniforme zdrenţuite. Zguduitor să-i vezi în toată deznădejdea şi epuizarea lor! Unii aveau doar răni uşoare, altora le degeraseră picioarele, doi erau pe moarte cu craniile zdrobite. Stăteau întinşi pe tărgi, aşa cum fuseseră aduşi de pe cîmpul de luptă, cu chipuri livide, iar sunetul sinistru al horcăielilor de moarte umplea încăperea.

Am umblat printre răniţi, am vorbit cu ei şi mi-am împărţit darurile umile – ştiau cine sînt şi se vedea bine că se bucurau că venisem să-i văd în fundul acela îndepărtat de ţară. După aceea, am profitat de cîteva minute ca să-mi mai curăţ noroiul de pe faţă.

Pe drumul de întoarcere, la Piteşti am vizitat alte spitale, trecînd de la pat la pat ca să văd sute de răniţi. Sărmanii! Am văzut suferinţe îngrozitoare şi atîţia ochi răbdători, plini de durere. Se bucurau să mă vadă, se simţeau astfel mai puţin părăsiţi. După două ore petrecute printre bieţii oameni, am plecat spre casă. Era o noapte plăcută, frumoasă, iar deasupra noastră stelele formau pe cer nenumărate modele complicate.

Joi, 10 noiembrie 1916. Am reuşit să plec devreme în oraş, nestingherită de avioanele cărora le place mult cerul albastru. La spital, venise Enescu să le cînte ofiţerilor, dintre care unul în stare foarte gravă, se poate să fie nevoie să-i taie picorul, arată îngrozitor. Am stat în salonul mic ocupat de ofiţerii răniţi şi am ascultat muzica – mă rănea şi mă alina în acelaşi timp.

Veştile de pe front sînt cum nu se poate de proaste, atît de proaste, încît nici nu vorbesc despre ele, fiindcă pînă şi cuvintele îmi fac rău. Pare incredibil că s-a ajuns aici, dar aşa este! Seara am avut curajul să fac o plimbare călare. Am galopat nebuneşte, dar inima îmi era nespus de grea. M-am întors acasă tristă, prin întuneric şi furtună. După cină, durerea adunată în mine aproape că m-a doborît. „Noaptea totul este de foc: lacrimile, stelele, sărutările”.

Luni, 21 ianuarie, 1917, Iaşi. Vremea e monstruos de geroasă, e de-a dreptul îngrozitor şi complică enorm situaţia din spitale. Şi azi-dimineaţă am pictat puțin împreună cu copiii.

La prînz m-am dus la spitalul Marukăi. Toate mergeau bine, mi-a lăsat o impresie plăcută, doctorii sînt excelenţi, surorile, grijulii şi atente. Am văzut cîteva cazuri foarte grave şi mulţi ochi bîntuiţi de moarte, dar ce am văzut după prînz nu se poate descrie în cuvinte. Aici, la şcoala militară, adunaseră o gloată de fiinţe nefericite, care nu avuseseră ocazia să ajungă la spital. Stăteau culcaţi grămadă pe podea sau pe nişte cîrpe murdare în chip de saltele, muribunzii şi cei într-o stare mai puţin disperată, înghesuiţi la un loc într-o aglomerare înfiorătoare – aproape dezbrăcaţi, aproape deloc hrăniţi, nici vorbă de igienă. Din umbră mă fixau fiinţe pe jumătate moarte de foame, livide, care întindeau mîini rugătoare, încăperea răsuna de gemete amestecate cu sunetul tulburător al celor care-şi trag ultima suflare. A fost o privelişte mai monstruoasă decît oricare alta din cîte am văzut.

Cine e răspunzător pentru ea? De ce s-a îngăduit o situaţie atît de strigătoare la cer? N-am putut face altceva decît să le dau ţigările aduse cu mine şi să promit că mă voi întoarce cu mîncare. M-am întors după-amiază cu un cazan enorm de supă şi cu pîine şi cu tot felul de haine călduroase adunate de pe unde am putut. Am trecut prin gloata nenorocită, hrănindu-i. Muribunzii erau în continuare aruncaţi la grămadă cu cei care nădăjduiau să trăiască.

Duminică, 22 ianuarie 1917. Am petrecut o dimineaţă agitată, încercînd să pictez şi primind vizite pentru a afla lucruri care mi-au îndurerat inima şi sufletul. Nu m-am simţit prea bine şi n-am fost în stare să le îndur ca de obicei. Parcă treceau peste mine valuri mari de durere care amenințau, din clipă în clipă, să mă facă să izbucnesc în lacrimi.

După prînz, am plecat cu Ducky să vizităm o mînăstire de la marginea oraşului transformată în spital pentru boli de ochi. Din nou nu există cuvinte să descrie ce am găsit, deşi lucrează acolo un doctor excelent, Nicolae Staicovici, şi un alt doctor tînăr, al cărui nume nu-l ştiu. Situaţia îi adusese pe doctori într-o stare de deznădejde enormă şi indignată. Într-un spaţiu gîndit pentru 300 de pacienţi erau înghesuiţi 700, în nişte înjghebări ca de grajd, fără ventilaţie, cu podele de pămînt nămolos, paturi unele peste altele, nici vorbă de lumină. Acolo erau îngrămădite sufletele acelea nefericite, cu boli de ochi cumplite şi toate formele de tifos. Nu aveau loc să-i izoleze, nu aveau amenajări sanitare, situaţia era deplorabilă.

Am umblat prin spital ca-ntr-un coşmar îngrozitor, întrebîndu-mă cîtă nenorocire poate îndura omul pînă să se prăbuşească. Erau atît de disperaţi, încît mă implorau să-i ajut. Deocamdată nu pot decît să insist asupra numirii lui Ioan Cantacuzino, iar odată ce ajunge el la conducere să-l susţin şi să-i sprijin autoritatea cu toată puterea de care dispun. În inima mea, am luat hotărîrea că voi rezolva problema înainte de venirea nopţii.

De acolo mi-am croit drum cu greu prin zăpadă, împreună cu Ducky, preţ de cîţiva kilometri, pînă la o gară îndepărtată, ca să vedem vagoanele cu lemne. Se făcuseră prea puţine, dar am obosit foarte tare înotînd cu cizmele noastre mari prin atîta zăpadă. Ne-am întors după ora ceaiului şi, mulţumită ajutorului lui Barbu, am obţinut numirea lui Cantacuzino, apoi a trebuit să mă schimb pentru cină. După cină m-am dus cu Ducky să ascultăm puţină muzică la Maruka. Muzică plăcută, odihnitoare pentru sufletele prea împovărate.

Luni, 23 ianuarie 1917.  M-am trezit cu puţină febră, nu mă simţeam foarte bine şi în continuare îmi venea să plîng prosteşte la tot pasul. Toate par prea grele, prea complicate, prea oribile, de parcă nici o forţă omenească nu poate sta împotriva unei asemenea apăsări şi deznădejdi. Dar eu voi îndura, am jurat să îndur pînă la sfîrşit, pînă la sfîrşitul cel amar. Dar poate că va fi un sfîrşit glorios. În adîncimile cele mai ascunse ale sufletului eu încă mai cred că va fi glorios, deşi vremurile sînt tot mai grele. Ce-a ajuns de biata noastră lume!