(In)suportabila reîntoarcere pe plaja copilăriei
Poate că fiecare dintre noi are un loc al său rămas în copilărie. Un miros anume din casa bunicilor pe care, peste ani, nu l-a mai regăsit nicăieri. Amintirea unei trotinete din vremuri imemoriale, vremuri în care viața, fericirea, ziua, vacanța de vară păreau fără de sfîrșit. Atunci cînd eram copil credeam, speram ca vacanța mare să nu dureze doar trei luni. Ci, dacă s-ar putea, șase. Măcar șase. Sînt, cu siguranță, oameni și locuri, emoții și chipuri pe care, oricît am încercat de-a lungul timpului, nu le-am mai putut regăsi. Sau dacă, prin cine știe ce minune, le-am regăsit, uneori, nu ni s-au mai părut la fel. Fără să luăm în calcul că, deși simțim că sîntem aceiași, și noi ne-am schimbat.
Locul copilăriei mele e la Constanța. Aici îmi petreceam vacanța de vară, acasă la cea mai bună mătușă din lume. Locul copilăriei mele, unicul din memoria mea e Plaja Trei Papuci. Astăzi, plaja se numește Zoom. Toată întinderea de plajă cuprinsă între strada Patriei și Ion Rațiu. Acolo mi-am petrecut, de cînd eram foarte mică pînă în adolescență, toate vacanțele mari. Acolo am crezut, naiv, desigur, că pot să cuprind în mîinile mele mici – fără să pierd – timpul, soarele, zilele și nopțile de vară care, deși caniculare, nu erau umede, ca acum. Acolo am simțit că nimeni nu-mi va putea lua vreodată oamenii pe care-i iubesc cel mai mult. Acolo am înțeles că nu putem fugi de ceea ce sîntem, de fricile și de angoasele noastre, de visele noastre, de dorințe, chiar și de pistruii atunci încă nedoriți.
La Trei papuci nu auzeam niciodată „Ia nămolu’ și piatra de baie!” Nici vreun vînzător ambulant promovîndu-și „bananele proaspete, bronzate” sau gogoșile. Astea erau pe plaja din Mamaia, acolo unde noi nu aveam voie să mergem în timpul săptămînii, fiind „sechestrați” jos, la Trei Papuci, la poalele străzii Patriei, părinții tuturor copiilor din gașcă fiind, de luni pînă vineri, la serviciu. Plaja Trei Papuci era sălbatică, virgină. Fără beach baruri, fără muzică, fără „alei” de lemn. Noi eram incredibil de inocenți, bronzați intens, mereu veseli, mereu agitați, mereu în largul nostru. În acele vacanțe obișnuiam să stau în apa mării pînă cînd mi se încrețeau pielea de pe degetele mîinilor și, de asemenea, și tălpile. Băieții pescuiau uneori stînd pe stabilopozi și se întorceau acasă cu cîte o găletușă de guvizi. Eu eram mofturoasă, nu mîncam niciodată guvizi.
Ca adult, am avut mereu sentimentul că mare parte din mine a rămas intactă, concentrată, autentică pe plaja Trei papuci. Cînd și cînd am avut chiar senzația cumva stupidă că, dacă mă întorc acolo, mă pot regăsi ca și cînd aș apăsa pe un buton, ca și cum pentru mine timpul nu a trecut. Dar a trecut. sînt peste douăzeci de ani. Nici astăzi nu știu să înot. Dar am și acum senzația că, uneori, chiar dacă preț de o clipă, pot să simt în palmele mele (tot mici) fericirea, soarele. Fără să le pierd scurgîndu-mi-se printre degete.
Și, totuși, plaja Trei papuci nu mai e plaja din amintirile mele. Nu mai ajung la plajă de pe Patriei, ci de pe Ion Rațiu. Astăzi, în weekend, ca să cobor la rebotezata Zoom, trebuie să mă strecor extrem de atentă printre zeci de mașini. Printre zeci de șoferi extrem de nervoși care, dacă ar putea, și-ar parca mașinile direct pe șezlong, sub umbreluță. Weekend-ul trecut, un șofer a coborît dintr-un bolid decis să se bată cu alt șofer. Se claxona în delir, se înjura cu pasiune, cu nesaț. De anul acesta, plaja, lărgită cu fonduri europene, e împărțită printr-un gard de stuf în două zone: în dreapta, cu șezlonguri. În stînga, fără. O împărțire estetic brutală, cumva primitivă. Un soi de nord și sud al plajei. Merg aproape mereu în strînga, „la săraci”, mie îmi place să stau pe prosop.
Și, totuși, nici eu nu mai sînt copilul din amintirile mele. Nu doar pentru plajă, dar și pentru mine au trecut mai bine de douăzeci de ani. Fricile și pistruii au rămas la locul lor, dar timpul nu. Evident, n-avea cum. În ciuda încercărilor mele oarecum patetice de a mă putea întoarce la vîrsta de șapte, opt, nouă ani, azi nu mai am cum. În felul acesta, fiecare zi de plajă a devenit, în ultimii trei, patru ani, o întînire cu trecerea timpului, cu nervii mai mulți și mai mari ai șoferilor care coboară pe dealul argilos, pînă aproape jos, pe nisip, o întîlnire brutală cu incapacitatea și poate lipsa oricărei dorințe a administrației locale de a face o cale de acces decentă spre plajă. Plaja copilăriei mele nu mai e virgină. Curios, a rămas sălbatică. Dar nu în sensul unei frumuseți greu de descris în cuvinte. Ci în sensul sălbăticirii ei de către oameni, de către autorități.
Fiecare întoarcere îmi confirmă că nici eu, nici plaja nu mai sîntem aceleași. Dar asta nu e niciodată prea mult sau prea greu. Cel mai probabil, o să fac plajă aici tot restul zilelor mele, făcînd insuportabilul suportabil, în speranța că pot să mai ating cu degetele soarele, vacanța mare, fericirea.
Foto: flickr
