"În România filmele se împart în prea puţine categorii" - interviu cu Cosmina STRATAN
În 2012, Cosmina Stratan obținea la Festivalul de la Cannes premiul de interpretare feminină pentru rolul Voichița din După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu. Un premiu care este o consacrare dar și un punct de vîrf al unei cariere. În cei trei ani care au trecut de atunci, actrița a trebuit să se reinventeze. Un pariu dificil dar, după toate semnele, un pariu cîștigat.
Anul 2015 a însemnat, printre altele, cinci roluri filmate în Germania, Suedia, Danemarca și Franța. Cum te-ai adaptat unor “partituri “ atît de diferite?
Într-adevăr a fost un an aglomerat, cu drumuri între Germania, Franţa şi România. Lungmetrajul Shelley lucrat în Suedia şi Danemarca a fost filmat la finalul anului 2014, doar că perioada de post producție s-a prelungit pînă la începutul acestui an şi aşa a ajuns sa aibă premiera în februarie 2016. M-am bucurat să pot lucra în contexte foarte diferite. Cred că asta m-a şi ajutat să pot face departajarea între personaje. De obicei, încerc să nu mă adaptez ci să caut diferenţe şi piedici cînd lucrez la un personaj nou, dar adevărul e undeva la mijloc.
În scurtmetrajul Prolog, regizat de Stefan Constantinescu, îl ai ca partener pe Andi Vasluianu...
Da, pentru a doua oară, după experienţa Rămîi cu mine de la HBO. Lucrez foarte bine cu Andi, a fost mereu pe lista mea de colegi preferaţi. E un om şi un artist în care am multă încredere şi de la care învăţ. Ştefan Constantinescu a creat în Prolog un context nou pentru noi ca parteneri, povestea unui cuplu care nu funcţionează, printr-o secţiune simplă şi dură. Cred că a fost un experiment pentru amîndoi. E un film care m-a pus la încercare şi la care ţin foarte mult.
Les Territoires du silence, regia Christophe Perton, abordează tema cuplului confruntat cu boala unui copil surdo-mut. În ce fel te-ai documentat pentru rolul mamei?
Les Territoires... mi-a dat lumea peste cap în mai multe feluri. Deşi personajele greu de construit sînt şi cele care provoacă şi mă ajută să cresc, a fost pentru prima dată cînd am avut impresia că am luat mai mult decît aş putea să duc. Pentru faza de documentare am petrecut cîteva zile într-un centru specializat în comunicarea prin limbajul semnelor, dar fundamentală a fost faza de repetiţii în care m-am văzut în situaţia de a construi o relaţie reală cu un copil surdo -mut.
Pentru a o interpreta pe Anna din Les Territoires du silence ai învățat şi franceza, şi limbajul semnelor…
Da. E o întreagă echipă în spatele acestui film. Iniţial, în faza de casting mi-am terorizat toţi prietenii care ştiau franceză să mă ajute cu pronunţia şi comunicarea de bază, apoi după ce am luat castingul, m-am apucat de un gen foarte special de cursuri. Deşi n-am mai făcut meditaţii de pe vremea bacalaureatului, pentru Les Territoires... am luat lecţii de franceză de la o familie foarte dragă mie. Pentru limbajul semnelor tot de la zero am început alături de un profesor specializat în asta, iar mai apoi pe platou am fost în permanenţă asistată şi ajutată de un specialist.
Cum se lucrează în străinătate și în ce aspecte ți s-a părut diferit față de experiența pe care ai avut-o la filmul de debut, După dealuri.
Nu există mari diferenţe între modalitatea de lucru de la noi şi cele din străinătate. Cred că diferenţa apare mai mult la nivel de poveste, personaj, viziune, echipă şi depinde mai puţin de ţara în care se desfăşoară proiectul. La fel de diferite între ele mi se par proiectele la care am lucrat în România. E complicat pentru mine să compar orice experienţă cu După dealuri şi mă feresc să o fac. Faptul că am avut ocazia de la primul film să lucrez aşa cum mi-am imaginat dintotdeauna ca aş vrea să fac meseria asta, a fost o şansă foarte mare şi o responsabilizare la fel de mare.
Cine este Anuscha din filmul Tatort-Klingelingelin? Ai jucat și în germană?
Cu Anuscha am făcut în sfîrşit pasul spre infractorii periculoşi. E o poveste despre care nu ştiu dacă pot da încă foarte multe detalii. I-am avut ca parteneri pe alţi doi actori români, Florin Piersic Jr şi Alexandru Cîrneală. S-a creat un grup de lucru în care m-am simţit foarte bine şi în care, din nou, am avut multe de învăţat. Am jucat pentru prima oară în germană, dar nu a fost aceeaşi situaţie ca în Les Territoires du silence. Eu am studiat germană din clasa a II -a şi am mult mai multă siguranţă aici decît în franceză.
Mulți dintre noi află întîmplător de actori români distribuiți în filme străine...
Nu mi se pare chiar o problemă. Cred că trăim nişte vremuri în care fiecare actor, artist are acces simplu la mijloace de promovare şi ţine de fiecare cum îşi gestionează gradul de vizibilitate. O problemă însă apare la nivel de public şi anume faptul că nu avem încă un segment constant de public interesat de genuri diferite de cinema. Pentru publicul larg din România filmele se împart în prea puţine categorii: blockbustere şi filme de festival. Există cel mult şi o a treia categorie în care intră filmele româneşti, de care publicul larg se apropie rar, cu rezervă şi prejudecăţi. De multe ori şi oamenii din breaslă le judecă după aceleaşi criterii. Sinistru cumva. Sîntem la început, e nevoie de timp şi educaţie.
Cîte din filmele străine în care joci au șansa să ajungă pe ecranele din România?
Cred că nici unul.
Ce dificultăți ai întîmpinat cînd ai jucat în altă limba decît cea maternă?
De fiecare dată e un mare “gap” de recuperat. Depinde de fiecare personaj cum e mai convenabil să se producă această recuperare. E un domeniu în care forţa cuvîntului e esenţială, subtilităţile sînt dificil de construit şi sînt necesare mai multe pîrghii. Cel mai complicat a fost, din nou, la Les Territoires unde a trebuit să comunic simultan în două limbi foarte străine mie: franceza şi limbajul semnelor. Aşa am ajuns să abordez întreg procesul diferit. Am lucrat aproape ca la teatru bazîndu-mă pe ritm, muzicalitate şi limbaj corporal.
Crezi că se pierde din intensitatea personajului cînd rolul nu este în română?
Ceva sigur se pierde, dar e greu de ales şi formulat ce anume. Mai fac parte şi din categoria oamenilor seduşi grav de limba română. În schimb, lucrez mult cu gradul de nesiguranţă, mi se pare o însuşire elementară de care caut mereu să am grijă și să mi-o păstrez, iar în momentul în care lucrez într-o limbă străină, ea apare de la sine.
Cum este plătit un actor de talia ta în străinătate?
Salariul e clar diferit, dar raportat la nivelul de trai din Franţa, Germania sau Danemarca, actorii nu sînt plătiţi cu sume foarte mari.
Care e filmul tău preferat al anului 2015 și de ce?
Mai uşor ar fi să vorbesc despre filmele anului 2016, am văzut mai multe. Revăd constant Wintersleep. Mă inspiră încă diferit. E un film “complet” pentru mine. Foarte curajos în primul rînd şi mai departe mă plimbă prin multe locuri. Sînt şi fan Ceylan dintotdeauna.
Filmul Shelley este selecționat la Berlinală…
E pentru prima dată cînd am avut ocazia să joc într-un thriler horror. Chiar dacă iniţial n-am avut idee cum să accesez zona, tocmai pasiunea şi entuziasmul pe care le-am sesizat la regizorul Ali Abbasi m-au declanşat. N-a fost un proces simplu şi am abandonat des raţionalul pentru inconştient şi extrem. E genul de experienţă în care se depun armele pentru că oricum nu prea ai la ce să le foloseşti. Am repetat mult cu Ali, Ellen Dorrit Petersen şi Peter Christoffersen, ceilalţi doi actori din rolurile principare, în jurul situaţiilor, apoi pe text, întorcîndu-ne apoi iar la improvizaţie. De data asta scriptul mai mult ca oricînd, a fost doar un pretext la care reveneam cînd şi cînd strict de verificare. N-am văzut încă filmul şi-l voi vedea direct în festival. Am emoţii.
a consemnat Roxana Călinescu
Credit foto: Barna Nemethi, Sophie Bouteller
