Ijime, sport național
Sportul național al japonezilor nu e sumo, nici statul peste program, nici sorbitul tăiețeilor cu zgomot, ci ijime. Amicul meu Roman Paşca a scris şi el despre ultimul caz de ijime pentru care Japonia a vuit, cînd un copil de 13 ani, elev în clasa a doua de gimnaziu, s-a sinucis aruncîndu-se de pe blocul de 14 etaje în care locuia: „Povestea este extrem de complicată, oribilă şi crudă în acelaşi timp, şi ridică multe semne de întrebare cu privire la felul cum autorităţile – de la profesorul care intră în clasă pînă la ministrul educaţiei, trecînd prin poliţie şi administraţia locală – înţeleg să se ocupe de o problemă cu rădăcini foarte adînci în sistemul educaţional japonez: ijime, adică hărţuirea, batjocorirea, umilirea unui elev de către colegi. Bullying, cum i se spune în engleză.”
Bineînțeles, ijime se practică peste tot, oriunde în lume se face mișto de grasul clasei, de ochelariști sau rîrîiți. Ce face acest fenomen special în Japonia? Aici e instituționalizat. E parte din cultura și ființa națională. În Japonia, batjocoritul poate să nici nu fie ochelarist, gras sau în mod flagrant diferit, singurul lucru care îi poate atrage nenorocul este că el e unul singur, iar ceilalți sînt mulți. Sînt majoritatea. Sînt toți, în afară de el. E altfel, doar pentru faptul că e singur. Cei care stau pe margine și văd ce se întîmplă nu-și pun problema dacă e bine sau rău ca unul singur să fie umilit de mulți. Ba chiar li se pare normal, pentru simplul fapt că autorul crimei e sfînta majoritate.
De ce e un fenomen oficializat? Batjocura din școală este de fapt ierarhia japoneză cînd era mică, ierarhia care nu are la bază meritocrația, ci ierarhia de dragul ierarhiei. Ai nevoie de o masă uniformă care să acționeze într-o singură direcție? Atunci tu, ca sistem, întreții discret orice formă de nivelare încă de timpuriu. Important e ca nimeni să nu pună întrebări.
În general, cei care umilesc se spune că sînt puternici. Eu cred că nu. Oamenii cu adevărat puternici nu au nevoie să-i îngenuncheze pe alții ca ei să pară mai mari. Un șef japonez calcă în picioare un subordonat pentru că poate. În Japonia, cei care asistă la așa ceva, nu numai că nu iau atitudine, dar participă cu bucurie din mai multe motive: că nu sînt ei în locul fraierului și că, dacă nu rîd cu șefu´, ies din rînd; și asta nu e bine. Apartenența la majoritate dă un sens vieții lor. Deru kui wa utareru (Cuiul care iese în afară este bătut înapoi).
Masao Miyamoto spune în Straitjacket Society, în capitolul șase, despre cum sînt tratați noii angajați din minister: oameni cu doctorate puși să aducă ceaiul sau să dea cu mopul, ca să dovedească superiorilor loialitatea față de organizație. Am păstrat și un citat pentru final: "Bullying, like hazing, is a rite of passage that earns its victims admission to the inner circle. That this antiquated ritual holds sway among members of the government bureaucracy, who are closest to the international community, gives some indication of the primitive level of Japan's internationalization."
George Moise este autorul cărții Iertați-mă că nu sînt japonez, Editura Curtea Veche, 2011.
