Greieri cu viaţă de furnică
(Apărut în Dilema veche, nr. 46, 26 nov.-2 dec. 2004, la tema "Cît (mai) valorează o diplomă?")
Dacă scot din cauză acele diplome care se valorifică bine în Occident, adică în alt sistem de învăţămînt şi pe o altă piaţă a muncii, dacă exclud licenţele (de asemenea rare) care asigură un post în diverse fundaţii, dacă nu iau în calcul nici absolvenţii filologi (puţini, de altfel) deveniţi comercianţi, o diplomă în Litere preţuieşte, în marea majoritate a cazurilor, cît un post de profesor.
Cum diploma aceasta nu face prea multe parale, despre valoarea ei se vorbeşte cel mai adesea în termeni negativi, precum frustrare, neputinţă, (auto)dispreţ. Cei mai mulţi studenţi filologi se gîndesc la învăţămînt ca la o ultimă soluţie, chiar dacă, pentru majoritatea, ea este cea dintîi (şi, pentru ani buni, singura) oportunitate. Odată ajunşi aici, tinerii profesori aspiră să plece, iar cei care, totuşi, decid să se fixeze, sînt priviţi cu reticenţă şi amuzament. Breasla aceasta nu primeşte, din gura lumii, note prea bune şi nici nu trezeşte aprecieri favorabile sau măcar agreabile. Am auzit confesiunea amară a unui doctor (celebru în specialitatea sa) al cărui fiu studia Literele şi urma să devină - dezonorant, din perspectiva părintelui - un pîrlit de profesor. Am ascultat şi raţiunile doamnei notar care preferă să nu se complice în biroul său cu profesoraşii, după cum nu-mi este necunoscut dispreţul subţire al taximetristului pentru meseria aceasta după care nu prea poţi bea apă. Interesant e cazul în care nu se mai vorbeşte despre profesorime, ci despre profesorul copilului meu. Profesorimea e o şleahtă (o ştie toată lumea, de la portar la şcolar) de trei parale, profesorul copilului meu trebuie să fie de nota zece. Această dublă vedere asigură nu numai coexistenţa unor opinii halucinant de diferite (de unde atîţia profesori performanţi - măcar cîte unu-doi, pentru copilul fiecăruia - într-o breaslă ca vai de capul ei?), dar şi persistenţa meseriei într-o condiţie marginală. Profesorii (absolvenţii Literelor, cu tot cu profesorii de română incluşi) seamănă tot mai mult în reprezentarea comunitară cu scriitorii, fiinţele acestea oarecum gratuite, care se hrănesc din iluzii, cuvinte şi bune sentimente. Într-o vreme în care, în medii dintre cele mai diferite, răspunsul curent (în intenţie, spiritual) la întrebarea "ce mai faci?" este "fac orice pe bani", profesorii care lucrează pe bani puţini şi fac activităţi pe gratis sînt, pentru comunitate, mai curînd în rol de greieri. Simpatici, nu o dată ajunşi la virtuozitate, iritanţi cînd, din vreme în vreme, strică jocul şi ajung să ceară.
Greierii aceştia duc, în cele mai multe cazuri, o viaţă de furnică. Pe lîngă pregătirea lecţiilor (ritmul în care se modifică programele, manualele sau chiar metodele de predare îngăduie tot mai puţin rutina), sînt reciclări, stagii de perfecţionare, definitivate şi grade, multe şi felurite voluntariate devenite (fie după criteriul conştiinţei, fie după norma conducerii) obligaţii curente. În această toamnă, cîteva zeci de profesori de română au demarat în ţară, cu elevii, în după-amiezele lor libere, cercuri de lectură. Această muncă (însemnînd, pe lîngă orele petrecute cu elevii, alte ore de lectură, de selecţie a textelor, de pregătire a scenariilor didactice, de verificare a acestor scenarii împreună cu echipa etc.), despre a cărei necesitate şi urgenţă se vorbeşte de ceva vreme la noi, este unul din proiectele neremunerate, făcut din datorie, vocaţie, dăruire şi alte asemenea motivaţii care stîrnesc rîsul. Dacă nu li se răspunde în zeflemea, aceste activităţi au şansa să fie răsplătite cu o caldă recunoştinţă.
Valoarea unei diplome în Litere stă nu doar în ştiinţa acumulată în şcoală ori în notele aflate în foaia matricolă. Valoarea unei diplome în Litere atîrnă, în mare măsură, de capacitatea noastră de a limpezi o atitudine: rîdem de greieri sau răsplătim furnicile?
