George Enescu pe discul My tribute to Yehudi Menuhin semnat de violonistul Daniel Hope

În 22 aprilie se vor împlini 100 de ani de la nașterea lui Yehudi Menuhin, unul dintre cei mai cunoscuți și îndrăgiți interpreți ai secolului XX, legat puternic de spiritualitatea românească prin relația sa atît de strînsă cu George Enescu, cel care i-a fost profesor și mentor. Așa cum se știe, Yehudi Menuhin a fost unul dintre cei mai importanți promotori în spațiul internațional al muzicii și moștenirii artistice a lui George Enescu; în mod emblematic, primul festival Enescu din 1958 l-a avut pe Menuhin printre invitații importanți. Ultima dată, Menuhin a fost invitatul Festivalului Enescu în 1998, cu doar jumătate de an înainte de a se stinge din viață.

La 100 ani de la nașterea lui Menuhin, iată că a venit rîndul unuia dintre discipolii lui, violonistul britanic Daniel Hope, de altfel, unul dintre cei mai importanți violoniști ai momentului, să-i aducă un omagiu maestrului său. De fapt, așa cum Menuhin a fost legat de Enescu printr-o relație mult mai profundă decît una elev-profesor, și Daniel Hope a fost astfel legat de Menuhin. Mama lui Daniel Hope, refugiată din Africa de Sud, a fost asistenta și apoi managerul lui Menuhin, așa că Daniel, încă de la vîrsta de 2 ani, a crescut în preajma lui Menuhin, pe care-l consideră astăzi “bunicul său spiritual”. Daniel Hope a cîntat alături de Menuhin de multe ori – de cele mai multe ori, Menuhin apărînd în ipostază de dirijor, iar ultimul concert al lui Menuhin a fost chiar cu Daniel Hope solist.

Pe 5 februarie 2016 a apărut la casa Deutsche Grammophon “My tribute to Yehudi Menuhin”, un disc prin care Hope și-a propus să reflecte cît mai mult din personalitatea celui care a fost Yehudi Menuhin. Și face acest lucru alegînd un repertoriu special, în care se împletesc lucrări emblematice pentru cariera lui Menuhin (cum este Concertul în re minor de Felix Mendelssohn, pus în circuitul mondial de însuși Menuhin, după descoperirea acestei partituri pierdute) sau Salut d’amour de Elgar (una dintre piesele lui preferate, o emblemă a spiritului britanic din Menuhin). Daniel Hope a ales și Concertul în la minor pentru două viori și orchestră de Vivaldi, una dintre lucrările pe care le-a cîntat cel mai des alături de Menuhin. Sînt și lucrări inspirate de figura lui Menuhin ale compozitorilor contemporani Bechara El Khoury (compozitor emigrat din Liban și stabilit la Paris), Steve Reich, John Tavener și Hans Werner Henze (aceasta din urmă a fost chiar o comandă a lui Menuhin, iar Henze a compus o piesă mai curînd neo-romantică și lirică, în total contrast cu stilul său componistic obișnuit). Albumul se încheie cu piesa Kaddisch din Două piese ebraice de Maurice Ravel – aluzie evidentă la religia lui Yehudi Menuhin, dar mai ales, include două piese care ar trebui să trezească interesul publicului din România: Hora Unirii de George Enescu și Rumänisch de Jo Knümann.

Evident, am fost extrem de curioasă să aflu de ce tocmai aceste două piese au fost alese pentru a ilustra legătura lui Menuhin cu George Enescu și cu România. Iată ce am aflat de la Daniel Hope, dintr-un interviu acordat pentru Radio România Muzical.

„Cînd am început să lucrez la acest CD, de două lucruri am fost sigur: că voi include pe el o piesă de Bartok, pentru că Bartok a fost primul compozitor pe care l-am cîntat alături de Menuhin și al doilea, că pe acest CD trebuia să fie ceva de George Enescu, pentru că Enescu nu a fost doar profesorul lui Menuhin, ci și cel care a avut cea mai mare influența muzicală asupra sa, în întreaga lui viață. Enescu a fost cel responsabil de șlefuirea acestei minți tinere, transformîndu-l dintr-un copil minune într-un artist adevărat, încă înainte ca Menuhin să împlinească 12 ani. De aceea, cred că toți îi sîntem datori lui George Enescu, pentru faptul că a recunoscut acest talent uimitor.

A fost clar pentru mine că Enescu trebuia să fie într-un fel prezent pe acest album. Provocarea a fost pentru mine să aleg acele piese de Enescu care să se potrivească cu stilul de viață al lui Menuhin. Desigur, aș fi putut să iau Sonata a III-a de George Enescu pentru pian și vioară, care este una dintre piesele mele favorite din toate timpurile, dar durează destul de mult și ar fi distrus echilibrul cu celelalte piese de pe CD. Așa că am căutat alte piese dedicate viorii pe care le-a scris și am dat de această Horă a Unirii de care m-am îndrăgostit: o asculți și ai impresia că o știi dintotdeauna, dar nu ești conștient că a fost scrisă de Enescu. Cînd am auzit-o prima dată, am știut imediat că aceasta este piesa de care aveam nevoie, pentru că reprezintă strălucirea stilului de interpretare al lui Enescu, dar și stilul foarte mîndru al muzicii tradiționale românești, pe care  de altfel, Enescu l-a împărtășit cu Yehudi Menuhin. Deci, această Horă Unirii s-a potrivit pe disc din toate privințele și mi-a dat șansa să-l onorez pe Enescu.

În ceea ce-l privește pe Knumann, obișnuiam să ascult tarafuri de țigani împreună cu Yehudi iar el pur și simplu adora modul cum cîntau violoniștii, deci am căutat o lucrare care să meargă mai departe decît ce a făcut Enescu. El a fost un pod între muzica tradițională și cea cultă, iar la Knumann am găsit doar plăcerea pentru acest tip de muzică atît de frumoasă.

Iată deci ce m-a făcut să aleg tocmai aceste două piese.

Hora Unirii nu este o lucrare foarte cunoscută a lui George Enescu. Cum ați găsit partitura ei?

Am pe cineva care lucrează pentru mine, este ca un detectiv în bibliotecile și arhivele din lume și-mi găsește lucrări de care nimeni nu știe. A fost cazul pentru aceste lucrări de Enescu, dar și pentru repertoriul baroc: el mi-a găsit lucrări de Vivaldi care nu au fost cîntate vreodată. I-am spus ce am nevoie și a venit apoi la mine cu 4 sau 5 piese de Enescu; am știut imediat că Hora Unirii era exact ce-mi trebuia.

Vreau să spun că în general, este multă muzică de Enescu necunoscută. Cînt în acest moment o minunată piesă, tocmai am interpretat-o la Toronto, Impromptu-ul concertant pentru vioară și pian, o minunată piesă pe care Enescu a scris-o în anii lui de tinerețe, ceva între Wagner și Faure, avînd însă și un limbaj personal. Nici această partitură nu am găsit-o prea ușor.

Cred că este păcat că nu se acordă mai multă atenție lui Enescu – compozitorul. Desigur că a fost un mare violonist, dar și muzica lui trebuie cunoscută – cred că Octetul este cea mai cunoscută lucrare în momentul de față – muzica lui este într-adevăr fabuloasă.

Cred că Festivalul Enescu este un mijloc de a-l impune la nivel internațional pe George Enescu...

Da, așa este. Ca membru al Trio-ului Beaux Arts, am cîntat la Festivalul Enescu, la București cîteva piese mai scurte de George Enescu. Dar cred că oamenii din afara României trebuie să afle mai multe despre talentul unic al lui George Enescu.

Bartok și George Enescu, născuți în același an, 1881, pe teritoriul actualei Românii, amîndoi, doi compozitori geniali, însă cu o altă receptare internațională astăzi. De ce credeți că se întîmplă acest lucru?

Cred că Enescu a fost un mare, mare violonist. Și Bartok a fost un mare pianist, dar nu de talia lui George Enescu. Deci, a devenit cunoscut, în primul rînd, ca un violonist uimitor, ca un profesor care a avut o influență extraordinară în cadrul Conservatorului de la Paris. Într-o societate obișnuită să pună etichete, cred că aceasta a fost eticheta lui, de violonist care și compunea. Bartok este un compozitor care și cînta la pian. Iar faptul că Bartok a emigrat în America a însemnat că a întîlnit oameni-cheie precum Kușevițki, Menuhin, care l-a ajutat să se promoveze în America, ceea ce a avut un efect important. Enescu a rămas centrat pe spațiul european. L-a avut ca elev faimos pe Menuhin, dar a avut și alți elevi care devenit violoniști mari, precum Ivry Gitlis. Cred că istoria nu a fost prea îndurătoare cu Enescu, merita să fie mai  bine cunoscut în zilele noastre.

V-a spus vreodată ceva Menuhin despre Enescu, mai puțin cunoscut publicului larg?

Îmi descria deseori modul în care cînta Enescu, robustețea sunetului lui. Avea și acel fel de a folosi arcușul pe care l-a adoptat și Menuhin pe cînd avea 10-11 ani. Îl numim portato, dar e mai curînd parlando, folosim arcușul ca să vorbim. Arcușul este folosit apăsat pe coarde, pentru a crea sunetul – iar Enescu era un maestru al acestui mod de a cînta. Dacă îl ascultați pe Enescu cîntînd Bach și pe Menuhin făcînd același lucru pe cînd avea 13 ani, veți sesiza că este același stil.

Menuhin vorbea și despre tehnica lui Enescu, deși nu îl considera pe Enescu un profesor de tehnică, ci mai ales, de muzică, așa cum îl vedea el. Enescu este cel care i-a spus lui Menuhin: “Dacă vei studia doar cu mine, vei cînta doar în stilul românesc, așa că ai nevoie să înveți și alte stiluri”. L-a pus pe Menuhin în legătură cu Adolf Busch și l-a convins să-l ia ca elev pe micul violonist atunci de 12-13 ani pentru a-l învăța muzica germană: Brahms, Bach, Beethoven. Acest lucru a fost ceva incredibil de important și generos din partea lui Enescu, care a fost mai curînd ca un tată pentru Menuhin.

Și o altă poveste pe care o știu care nu este atît de personală, dar pe care Menuhin însuși mi-a spus-o este legată de momentul cînd l-a întîlnit pentru prima dată pe George Enescu atunci cînd era încă un copil. La început, trebuia să studieze cu Ysaye; Menuhin i-a cîntat fantastic lui Ysaye Simfonia spaniolă, iar Ysaye i-a spus: “Foarte frumos, tinere, dar acum cîntă-mi o gamă”. Dar Menuhin nu învățase niciodată să cînte o gamă, a încercat să cînte o gamă, dar nu a reușit. Ysaye a izbucnit în rîs și i-a spus: “Da, știam eu!”. Menuhin a fost șocat și atît de traumatizat de această experiență că a spus: “Nu vreau să studiez cu omul acesta”.

De aceea s-a dus la Enescu considerat celălalt mare pedagog al vremii în Europa. Problema era că nu mai erau locuri la clasa de vioară a lui Enescu, așa că mama lui Menuhin l-a dus la Paris, unde Enescu avea concert, l-a lăsat singur acolo – alt lucru extraordinar - și i-a spus: “Trebuie să-l convingi să-ți devină profesor. Nu veni acasă pînă cînd nu ai reușit.”  Și așa, acest copil de 12 ani a așteptat pînă cînd toți oamenii au plecat din culise și s-a prezentat în fața lui Enescu, obosit, gata să plece acasă. Și Menuhin i-a spus: “Domnule Enescu, trebuie să studiez cu dvs.”. Iar Enescu i-a spus: “Îmi pare rău, micuțule, mîine plec în turneu; și nu mai am niciun loc în clasă. Îmi pare rău.” Dar nu înțelegeți, domnule Enescu, chiar trebuie să studiez cu dvs.”. Și a tot insistat. Iar Enescu a fost impresionat de acest copil că i-a zis: “Vino la mine acasă mîine și poți să-mi cînți 20 minute înainte să plec și îți voi spune părerea mea”. Așa că a doua zi, Menuhin i-a cîntat lui Enescu și după 5 minute, Enescu și-a anulat toate planurile și i-a spus: “Nu plec nicăieri. Rămîi aici.”

Sigur că există o nuanță de subiectivitate: cu toții l-am apreciat pe Menuhin pentru atașamentul arătat față de Enescu, pentru promovarea internațională a culturii muzicale românești în sine. Însă albumul “My tribute to Enescu” nu este doar subiectiv de apreciat: Daniel Hope, un violonist care cîntă la fel de bine și muzica clasică 100% și muzică de film sau muzică contemporană minimalistă, impresionează în modul cum știe să se plieze pe stilul fiecăreia dintre piesele de pe acest album, de altfel, foarte diferite între ele – de la virtuozitatea și strălucirea din Concertul lui Mendelssohn, la stilul rapsodic din Rumänisch găsim o paletă foarte largă de tipuri de expresie.

Cred că dacă Menuhin ar mai fi trăit, ar fi fost încîntat să-l asculte pe Daniel Hope.

Noul disc al lui Daniel Hope poate fi ascultată în premieră românească luni, 29 februarie de la ora 19.00 la Radio România Muzical, în reluare duminică, 6 martie, de la ora 13.05 sau oricînd, pe site-ul campaniei Votează discul de muzică clasică al anului 2016. 

Discul este de asemenea disponibil în magazinele de specialitate din România sau online pe emag și getmusic.