Forme şi reforme în teatrul românesc

Dilema veche de săptămîna aceasta se ocupă de Forme şi reforme în teatrul românesc: ce aduce descentralizarea, care e legătura între banii publici şi satisfacţia spectatorului. Actorul Constantin Chiriac vorbeşte despre Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, al cărui coordonator este. Miruna Runcan răspunde la întrebarea în ce măsură e teatrul românesc un serviciu public. Oana Stoica scrie despre era independenţei în peisajul teatral actual.

Andrei Pleşu povesteşte „Cum a fost posibil miracolul şcolarităţii (...) în vremurile asfixiante ale anilor ’50-’60” - pentru promoţia 1966 a Colegiului Naţional „Spiru Haret”: „Am avut norocul să avem profesori de nivel universitar (...) Sîntem ceea ce sîntem datorită lor, datorită consistenţei lor intelectuale, dar şi a tactului şi talentului lor pedagogic. Nu e vorba însă numai de ei. E vorba şi de raportul dintre ei şi noi. Educaţia e tocmai acest raport: profesori marcanţi pe de o parte, elevi absorbanţi, consimţitori, pe de alta. Profesori de care îţi aduci aminte după 45 de ani şi elevi care îşi aduc aminte de ei după 45 de ani. E un raport care valorifică o instituţie erodată: instituţia respectului.” 

Vintilă Mihăilescu comentează faţa mai puţin idilică a Iernii pe uliţă: „Criza zăpezii a  evidenţiat şi alte hibe majore şi structurale ale societăţii noastre. Ea a scos în evidenţă o deficienţă şi mai profundă: moartea clinică a comunicării sociale.”

Andrei Gorzo explică de ce Calul de luptă al lui Spielberg e, pînă la urmă, un kitsch: „Latura de “Steven cel Bun” domină copleşitor în Calul de luptă - o fabulă asumat-disneyană despre aventurile unui cal în Primul Război Mondial; un fel de „Aventurile lui Black Beauty, de la prima noapte de dragoste, la ultima noapte de război.”