Filmele lui Wlładysław Starewicz
Marți, 21 octombrie, de la ora 19, la sala UNATC, în cadrul Cineclubului de Animație vor fi proiectate cîteva scurtmetraje de Wladislaw Starewicz. Discuția cu publicul va fi moderată de Ioana Avram și Mihai Kolcsar.
Władysław Starewicz, cunoscut în principal ca un pionier al tehnicii stop-motion și considerat o figură cheie în istoria filmului de animație, și-a început cariera în primul deceniu al secolului trecut cînd a realizat o serie de documentare pentru muzeul de Istorie Naturală din Kovno. Inspirat probabil de artiști precum Émile Cohl și Georges Méliès, care la acea vreme descoperiseră multe din tehnicile care astăzi sînt definitorii pentru munca lor, Starewicz a făcut trecerea de la documentar la animație în timp ce lucra la un film despre gîndaci. Aceștia înghețau în momentul în care lumina puternică îi lovea, așa ca Starewicz a decis să îi omoare, să le creeze un schelet de sîrmă și să se folosească de stop-motion pentru a le reda mișcarea.
Adrian Danks[1] consideră acest episod grăitor pentru întreaga cariera a cineastului, deoarece păpușile sale, chiar dacă au devenit din ce în ce mai detaliate și complexe, și-au păstrat caracterul organic, în sensul în care nu de multe ori par cadavre animate și nu păpuși (iar în nenumărate rînduri chiar au fost). În continuare, acesta a realizat scurtmetraje de animație pentru o companie rusească, numărîndu-se printre puținii cineaști ale căror filme erau importate în vestul Europei. În The Most Important Art: Soviet and Eastern European Film After 1945[2], Starewicz este menționat ca fiind cea mai importantă personalitate din cinematograful rus antebelic și apreciat pentru originalitatea satirică a filmelor sale. După Revoluția Bolșevică, acesta se mută în Franța, unde creează multe dintre filmele lui cele mai cunoscute, printre care Mascota, Povestea Vulpii și Răzbunarea Cameramanului (o poveste despre infidelitate în lumea gîndacilor).
Mascota (cunoscut și sub numele de Puppet Love sau Devil’s Ball) vine într-un moment interesant al istoriei cinematografului – imediat după apariția sonorului și înainte de apariția unor lung-metraje de animație precum Albă ca zăpada de W. Disney – dar și al carierei lui Starewicz. Acesta avea să lucreze zece ani la plănuirea filmului Povestea vulpii și optsprezece luni la realizarea lui, iar Mascota sugerează impulsul inițial al cineastului de a-și desăvîrși tehnicile (mai ales combinația stop-cadrului cu live-action) într-un proiect mai lung. Filmul începe cu o păpușă care prinde viață în momentul în care lacrima unei femei îi cade pe piept. Răsuflarea adîncă a păpușii sintetizează dimensiunea fantastico-grotescă, dar esențialmente meditativă pe care Starewicz, ca păpușar, o conferă personajelor sale. Fascinația lui pentru complexitatea mișcării, pe care încearcă să o redea cît mai realist și mai aproape de ceea ce ne apare natural în oameni, poate sugera o atitudine ontologică: viața constă în exprimarea faptului de a fi în viață (prin respirație, mișcare), este asemenea timpului, pe care îl percepem ca efect (îmbătrînirea, schimbarea anotimpurilor etc.). Sentimentul uncanny pe care filmele sale îl cultivă și care nu este neapărat prezent în alte filme ce se folosesc de aceleași tehnici poate deriva din faptul că păpușile sale par prea în viață (fapt întărit de animarea unor subiecte moarte dar organice, precum legumele).
Însă măiestria sa nu se rezumă doar la ingeniozitatea cu care își mînuiește păpușile. Acesta își pune în valoare personajele construind o mizanscenă complementară. Spre exemplu, tot în Mascota, acesta împarte ecranul în două într-o scenă ce are loc în portbagajul unei mașini: jumătate de ecran este în continuă mișcare deoarece o gaură lasă să se vadă strada și traficul, în timp ce fundalul celeilalte jumătăți este gol și alb pentru a accentua mișcările păpușilor.
Deși considerat un geniu uitat, influența lui Starewicz încă se face simțită în filme precum Toy Story sau The Nightmare Before Christmas, iar în ultimul deceniu importanța lui a fost adusă în discuție din ce în ce mai mult. În 2008 a apărut documentarul The Bug Trainer, care urmărește evoluția artistică a cineastului de-a lungul carierei sale de 50 de ani, centrat fiind pe experimentele sale în ceea ce privește taxidermia, iar în 2001 Mascota a fost inclus în topul celor mai bune filme animate din toate timpurile, publicat de The Guardian.
[1] Ladislaw Starewicz and The Mascot, de Adrian Danks http://sensesofcinema.com/2004/cteq/starewicz_mascot/
[2] The Most Important Art: Soviet and Eastern European Film After 1945, de Mira Liehm, Antonín J. Liehm
