Figura luminoasă a hingherului

(Apărut în Dilema, nr. 427, 4 mai 2001)

Cum am ajuns din popor de păstori,
vînători de cîini

Cei care au acasă copii încă la vîrsta întrebărilor au avut o problemă mare zilele acestea: cum să le explice de ce cîinele e în acelaşi timp cel mai bun prieten al omului şi cel mai mare inamic al lui. Aceiaşi copii, care dimineaţa învaţă pe dinafară "stăpîne, stăpîne / mai cheamă şi-un cîne", se duc seara la culcare după jurnalul de ştiri în care s-a raportat lichidarea încă unei tranşe de fioroşi prădători urbani. Să fie aceeaşi specie?

Pare greu de crezut, după cum la fel de greu e să-i consideri umani atît pe cei care îngrijesc cîinii, cît şi pe cei care îi prind şi-i omoară. Trebuie cumva să alegi - care e specia noastră?

Nu-i uşor de spus - şi poate că nici nu contează. După cîteva zeci de mii de ani în care ne-au ajutat strămoşii să vîneze şi să scape de fiarele sălbatice, cîinii carpatini n-au decît să constate că nu şi-au ales bine prietenii. Sau să înţeleagă retorica umanistă a primăriei, care spune că, în esenţă, moartea are şi părţile ei pozitive (de exemplu, nu te mai doare ochiul scos de hingheri).

De fapt, chestiunea cîinilor împarte din nou societatea românească, la fel cum a făcut-o în 1990 problema politică. Ca şi atunci, opoziţia e alcătuită în mare parte din doamne cu sufletul larg, repede vărsătoare de lacrimi şi organizatoare de demonstraţii. În schimb, suporterii puterii (locale, din fericire) au ajuns mai departe de tradiţionalele aplauze destinate, astăzi, hingherilor. E cunoscut cazul unui anonim vînător citadin, ajuns la poliţie acum vreo două săptămîni, după ce împuşcase trei cîini. Bravul nostru luptător de gherilă şi-a lichidat victimele din maşină, cu o armă de tir - însă a luat-o la fugă cînd poliţia a ajuns lîngă el. Nici Van Damme n-ar fi procedat altfel.

Şi totuşi, de ce tocmai astăzi şi de ce tocmai cîinii? De ce nu gropile, murdăria de pe stradă, mîndria naţională, productivitatea muncii, Cadrilaterul şi Tezaurul, Produsul Intern Brut? Răspunsul nu poate fi găsit la primărie, pentru că nu primăria ne-a dat capacitatea uluitoare de a crede că problemele noastre atît de complicate pot fi rezolvate, imediat, de o mînă de fier. "Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia" este astăzi motto-ul politicii româneşti moderne, mai uşor de ţinut minte (şi de aplicat) decît o sută de teorii despre democraţie.

De fapt, după 10 ani de liberă alegere a celor care ne conduc, e limpede că nu de ei depinde s-o ducem mai bine. Cei puţini, care au înţeles asta, cresc astăzi cîini în curtea din spatele casei din Ohio. Pentru ceilalţi, care au rămas aici şi-şi pun bază în energiile cosmice din Carpaţi, oferta politică e mult mai modestă decît numărul de partide.
De o parte sînt politicienii de modă veche. Ei îţi promit că vor realiza tot ce-ai sperat dintotdeauna. După ce i-ai ales, soluţia e ori să te facă să uiţi, ori să te convingă că au reuşit. Aceşti oameni au o viaţă grea astăzi, mai ales după ce publicul s-a fript cu povestea lui Ogică, cîştigătorul închipuit al miliardului.

Pentru orăşenii trendy, trecuţi măcar o dată prin vamă şi de vreo două ori prin mall, există oferta turbo (am numit-o, absolut întîmplător, după un model de gumă de mestecat popular în 1990, cînd inventatorul ei se lasă de marinărit). Aceasta nouă modă cere doar să-i convingi pe oameni că ceea ce ai făcut pentru ei e chiar important şi că, de fapt, asta şi-au dorit. Traian Băsescu este promotorul acestui tip de politică, cu un pas înaintea oricăror alţi emuli (ministrul Turismului, cel cu excavatoarele care curaţă plaja, este unul dintre ei). Dacă ar aplica-o găinile, politica aceasta ar cere să pui o pancartă de promovare deasupra fiecărui ou făcut şi să cotcodăceşti cel puţin două săptămîni. Nu e nici o ruşine şi nici măcar n-am inventat-o noi: americanii predau marketingul politic la universitate. Numai că n-o ştiau p-asta cu cîinii.

Stai şi te întrebi cîteodată care o fi cel mai bun prieten al lui Traian Băsescu. Îmi aduc aminte că, acum cîţiva ani, cînd abia îşi începuse mandatul de ministru, avea un cîine. O şti ce politică face stăpînul?