Fiecare pentru sine
Evenimentul diplomatic al săptămînii este recunoaşterea Palestinei de către Naţiunile Unite, pe 29 noiembrie, cu statutul de stat observator non-membru. Votul Adunării Generale a ONU este înainte de toate simbolic şi nu va rezolva, în sine, problema coexistenţei între Israel şi noul său vecin oficial. La fel de simbolic este şi faptul că Uniunea Europeană nu a reuşit să se exprime unanim în această privinţă.
arată că cele 27 de state membre ale UE au fost împărţite în două tabere echivalente: 14 ţări au votat pentru, 12 s-au abţinut. Doar Republica Cehă a votat împotrivă, alături de opt alte state (din 188 de voturi) printre care Israelul şi Statele Unite.
Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE), creat în 2010, este în continuare o cochilie vidă. Cele douăzeci şi şapte de state membre nu numai că ignoră deliberat această instituţie însărcinată să sporească influenţa UE în lume, precum şi pe şefa acesteia, Catherine Ashton, dar par că se mulţumesc cu incapacitatea lor de a se pune de acord între ele asupra unei chestiuni atît de problematice precum recunoaşterea unui stat palestinian.
Tot simbolic este şi faptul că această lipsă de unitate se manifestă la
în cursul căruia apărarea intereselor naţionale a întrerupt brusc orice tentativă de definire a priorităţilor comune pentru următorii şapte ani.
Această succesiune de evenimente în calendar nu este o coincidenţă. Este un fenomen la modă. Vinerea aceasta, într-un interviu pentru patru ziare europene, printre care Financial Times, primul ministru olandez Mark Rutte a declarat că guvernul său doreşte “o dezbatere la nivelul tuturor statelor membre pentru a vedea dacă Europa nu este implicată în prea multe domenii care ar putea fi gestionate la nivel naţional”. Problematica subsidiarităţii nu este una nouă, şi merită să fie discutată pentru a ameliora modul de funcţionare al Uniunii.
Dar să fie pusă astfel, şi acum, nu face decăt să contribuie la confuzia creată de
. Mesajul politic transmis astfel este cel al unei Europe “à la carte”, în detrimentul proiectului global.
Acum cîţiva ani, răposata Constituţie europeană ar fi trebuit să reprezinte încununarea unei etape cruciale a construcţiei europene. Tratatul de la Lisabona, care a înlocuit-o, a fost victima circumstanţelor naşterii sale, alcătuite din compromisuri şi renunţări. Şi spiritul pe care trebuia să-l susţină a fost înghiţit de către criza economică.
În cartea sa
(“Trecerea la Europa. Istoria unui început”, ne-tradusă în limba română), Luuk van Middelaar descrie echilibrul care se schimbă în continuu între o “sferă externă”, cea a tradiţionalului concert al naţiunilor provenind din secolul XIX, o “sferă internă”, cea a instituţiilor comunitare, şi o “sferă intermediară”, în care statele reunite în Consiliu avansează puţin cîte puţin spre decizii care depăşesc interesele lor naţionale, fără a le neglija. Istoria UE a fost pînă în prezent cea a trecerii de la preeminenţa sferei externe spre o strînsă colaborare între celelalte două sfere. Şi tocmai acest proces istoric pare să se fi împotmolit la ora actuală.
Astăzi, numai Comisia Europeană mai propune în continuare proiecte care vizează integrarea pe termen lung,
. Dar pare că este singură şi, în plus,
.
Această înfrînare a istoriei intervine în momentul în care Uniunii Europene tocmai i s-a decernat Premiul Nobel pentru Pace. Nu este o întîmplare, deoarece Comitetul Nobel a dorit să lanseze un avertisment în privinţa consecinţelor blocajelor între statele membre. Cu ocazia anunţării acestei nominalizări, am scris că UE ar trebui să dovedească faptul că o merită. Tocmai ne-a fost dat un prim răspuns, prin comunicatul care precizează că şase conducători europeni ar putea să nu se deranjeze pentru a participa la înmînarea premiului, pe 10 decembrie.
Eric Maurice este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.
