Festivalul Enescu, obişnuita apoteoză

Nivelul de excelenţă artistică al festivalului de anul acesta este mult deasupra celui al stagiunilor autohtone, fie ele simfonice sau lirice.

Într-adevăr, e incredibil cum sutele de milioane de euro alocaţi evenimentelor culturale de către Primărie sau Guvern nu reuşesc să producă practic nimic similar. Şi tot de neînţeles este cum politicile culturale nu reuşesc să extindă bunele practici ale unui model funcţional şi în instituţiile subordonate. Mai mult, rămânem cu aceeaşi Sală a Palatului, cu acustică proastă şi scaune murdare, după ce guvernul şi RAPPS-ul au mai făcut un mic meci de ping-pong cu clădirea, fără să rezolve absolut nimic.

2019 este prima ediţie în care Vladimir Jurowski poate fi creditat integral ca director artistic, ediţia din 2017 fiind una de tranziţie, cu programul făcut în mare parte în mandatul lui Ioan Holender. E momentul să constatăm că temerile legate de Jurowski s-au dovedit nefondate. Programul bienalei continuă să accentueze atât latura teatrală cât şi cea a muzicii contemporane, două tendinţe fundamentale ale ultimului deceniu. 2019 este ediţia cu cele mai multe opere în concert (nu mai puţin de 14 titluri), recitaluri şi muzică vocală, în general. Cu o singură excepţie (Don Giovanni, pe 22 Septembrie), tot repertoriul de operă din festival este nou şi nemaivăzut pentru România. Şi chiar dacă unele dintre ele nu vor umple Sala Palatului nici de data aceasta, efortul de a le prezenta merită aplaudat, Festivalul Enescu fiind singura locomotivă artistică ce trage lumea muzicală înspre curentele actuale europene. Paradoxal, cu cât Festivalul Enescu programează tot mai multe creaţii lirice, de la o ediţie la alta, Opera Naţională Bucureşti se izolează tot mai mult de acest mare eveniment (şi de public în general), preferând să trăiască într-un univers paralel, în timp ce orchestrele simfonice bucureştene (Filarmonica, Radioul) abordează curajos teatrul. Păcat, când te gândeşti că la prima ediţie a festivalului, în 1958, ONB prezenta Œdipe pentru prima oară în România.

Recomandări

Sunt multe şi, din aproape în aproape, tot programul e recomandabil. Dar, dacă ar fi să selectez numai 13 spectacole (şi veţi vedea, în condiţiile noii politici comerciale a festivalului, în care hazardul are un rol, poate că tocmai numărul cu ghinion ar fi alegerea potrivită), atunci lista scurtă ar fi următoarea:

Richard Strauss: Die Frau ohne Schatten

Arnold Schoenberg: Moses und Aron

Arthur Honneger: Jeanne d’Arc au Bûcher

Pentru că e posibil să fie singura dată în viaţă când aţi putea asculta pe viu aceste opere. Fie că sunt foarte dificile pentru solişti, cu orchestraţii luxuriante (Die Frau Ohne Schatten), fie că tumultul istoriei le-a amânat succesul (Moses und Aron), sau fie şi numai pentru Marillon Cotillard recitând-o şi dansând-o pe Jeanne d’Arc…

Pentru includerea în program a acestor trei opere de mai sus simt nevoia să mulţumesc personal cuiva, nu ştiu exact cui, presupun însă că dlor Vladimir Jurowski şi Mihai Constantinescu.

Beethoven: Leonore – o altă raritate, versiunea „beta” a operei Fidelio, dar având un farmec propriu, prin apropierea de stilul clasic al lui Mozart. Cu atât mai mult merită văzută, cu cât la Bucureşti până şi Fidelio e îngropat de ONB în complicitate cu ministerul culturii.

Poulenc: La voix humaine  – din raţiuni similare celor de mai sus.

Britten: Peter Grimes – o operă care există în repertoriul multor teatre din lume, dar nu şi în România (deşi a fost la un pas). Opera britanică este un teritoriu practic nedescoperit în România.

Mozart: Don Giovanni – Anul trecut, Così fan tutte al lui Minkowski a fost senzaţional, ceea ce mă face să cred că e nevoie de Mozart la Festival, tocmai pentru că distanţa între cum se interpretează la noi şi cum trebuie interpretat este atât de mare. Dar şi pentru Antonini, liderul lui Il Giardino Armonico, un dirijor care reuşeşte să provoace şi să fie unanim apreciat în acelaşi timp. Şi pentru Erwin Schrott, un bariton pe care chiar voiam să-l văd.

Berliner Philharmoniker – Ambele concerte, pentru că Simfonia a IX-a de Beethoven este specialitatea lor în ultima sută de ani, iar Ceaikovski 5 e specialitatea tuturor.

Strauss: Metamorphosen – Pentru că n-am ascultat niciodată live cum Strauss devine Şostakovici, căci despre asta este vorba.

Enescu: Simfonia nr.3 – Ideea de a compara două orchestre atât de diferite, precum cea a Radioului Berlinez şi cea a Maiului Florentin, conduse de doi dirijori încă şi mai diferiţi (eclecticul Jurowski versus operaticul Luisi), şi asta într-o simfonie de Enescu, pur şi simplu va scoate la suprafaţă melomanul din voi.

Sankt Petersburg Orchestra/Christian Badea/Vadim Repin – Pentru că de-abia aştept să-i văd şi să-i ascult împreună pe toţi, într-un repertoriu pe care-l au în ADN.