Evreii şi cuvintele – fragment

Dilema veche vă prezintă un fragment din volumul Evreii şi cuvintele, de Amos Oz, traducere din engleză şi note de Ioana Petridean, recent apărut în seria de autor „Amos Oz”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu.

Alternînd comentariul textelor sacre evreieşti cu analiza fină şi plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identităţi, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu şi a relaţiei dintre oameni, volumul Evreii şi cuvintele aduce la lumină, cu farmec şi elocinţă, poveşti uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz şi fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice şi cuvinte străvechi care ascund în ele un înţeles pierdut al lumii.

„Evreii şi cuvintele este o carte pasionantă şi amuzantă, care deconstruieşte clişee şi stereotipii la fiecare pagină. Tonul său e pe jumătate serios, pe jumătate glumeţ, combinînd o bună cunoaştere a subiectului cu o notă informală. O carte care promite să creeze controverse şi să fie foarte citită.“ – Mario Vargas Llosa

„O carte originală şi cutremurătoare, Evreii şi cuvintele reuşeşte să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cîntece, poveşti, dispute, elogii, blesteme şi glume în geamantanul unei cărţi subţiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea şi chiar mai mult. Este o carte minunată.“ – Jonathan Safran Foer

„Un volum absolut cuceritor.“ – Bernard-Henri Lévy

„O carte încîntătoare, plină de umor, despre condiţia evreilor – şi sursa curajului lor – de a fi mereu în dispută cu lumea, şi unii cu ceilalţi,şi chiar cu Dumnezeu însuşi. O carte de citit neapărat.“ – Wall Street Journal

„Un eseu important, minunat, care va avea rezonanţă nu doar în urechile evreilor, ci şi în mintea oricărui intelectual laic sensibil la bogăţia cuvintelor din cărţile noastre religioase.“ – Jürgen Habermas

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz şi fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de faţă pune de fapt problema identităţii evreieşti, demontînd clişee şi preconcepţii şi sintetizînd cîteva dintre trăsăturile esenţiale ale istoriei evreilor. Minuţios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleţii argumentării şi ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potenţialul autor feminin al Cîntării Cîntărilor, ori despre importanţa educaţiei şi iniţierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeaşi formulă alertă şi palpitantă pînă la sfîrşit. Diversitatea informaţiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverşunare fac din Evreii şi cuvintele o lectură esenţială nu numai pentru cei interesaţi de istoria şi înţelepciunea evreiască, ci şi pentru cititorii pasionaţi de eseuri culturale care păstrează balanţa între efervescenţa ideilor şi exprimarea ponderată a acestora.

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La 15 ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local pînă în 1986, cînd se mută cu familia în oraşul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internaţional al romanului Soţul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Pînă la moarte (1971), Atinge apa, atinge vîntul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvîrşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adîncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). Semnează eseuri literare, culturale şi politice, cele mai cunoscute aflîndu-se în Cum să lecuieşti un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011). În 2012, publică împreună cu fiica sa, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul Evreii şi cuvintele. Opera sa e tradusă în peste 40 de limbi. Printre cele peste 30 de premii şi distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii al Editorilor Germani (1992), Premiul Goethe (2005), Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul Príncipe de Asturias pentru literatură (2007),  Premiul Heinrich Heine (2008), Premiul Franz Kafka (2013).

*****

În spatele originilor psihologice şi al sfîşierii emoţionale există o încredere raţională indicînd aplecarea aceasta spre cuvinte a evreilor, care nu este nici temătoare, nici nevrotică. Freud, care explica sensibilitatea şi hutzpa evreilor ca pe o strategie de supravieţuire în mîinile unui popor neîncrezător, nu lua în considerare decît o parte a tabloului lor mental. Pentru că acolo există şi un mecanism analitic funcţional, care încorporează o mare încredere în puterea raţiunii şi o bizară percepţie a sinelui. Subiectul în discuţie nu este niciodată o simplă platformă de sentimente, experienţe şi traume. El sau ea este întotdeauna un activ căutător al adevărului, un curajos deţinător al gîndirii raţionale. Este pus în acţiune intelectul, nu doar simplul instinct de supravieţuire. Evreii fac dovada unei credinţe profund înrădăcinate în puterea cuvintelor de a crea şi re-crea realităţi, uneori prin rugăciune, dar de cele mai multe ori printr-o căutare argumentativă a adevărului.

Aceasta se află în strînsă legătură cu demersul de căutare a unei echităţi sociale, economice şi politice. O sinuoasă căutare a dreptăţii începe odată cu Moise şi ajunge pînă la gînditorul socialist al secolului al XIX-lea Moses Hess. Această căutare a primit numele de tikun olam¹, tradus ca o punere în ordine a lumii, care începe de la Cabala rabinului Isaac Luria, marele Ari². Pentru Cabala, tikun înseamnă recompunerea spirituală a lumii noastre după „stricarea uneltelor“, o catastrofă divină şi morală. În secolul XX, copiii israelieni strigau „Uneltele sînt stricate!“ ori de cîte ori erau încălcate regulile locului.

Căutătorii neobosiţi ai dreptăţii au fost numiţi într-o mulţime de alte feluri. În epoca modernă, demersul lor a fost absorbit de curente majore precum socialismul, liberalismul sau comunitarismul. Aceasta poate fi o trăsătură a societăţii tradiţionale evreieşti care se autoîntreţine, kahal sau kehila¹, dar reprezintă şi punctul de plecare pentru marile curente occidentale, precum universalismul şi umanismul. Există o trăsătură extrem de emoţionantă a acestei misiuni – să privim Isaia, 5, pentru un exemplu mişcător de povestire a unei nedreptăţi – dar ea reprezintă, în acelaşi timp, o căutare raţională. Răul, pentru anumiţi profeţi şi înţelepţi ai Talmudului, era asemenea unei afirmaţii ilogice sau a unei geometrii eronate. Onestitatea era o linie perfect dreaptă, iar nedreptatea – un toiag încovoiat.

Un alt vlăstar al aplecării evreilor spre cuvinte este umorul. Probabil că evreii moderni dau dovadă de mai mult umor decît înaintaşii lor, cel puţin din prisma dovezilor scrise. Totuşi, cel de-al doilea patriarh a primit numele de Isaac, „cel care va rîde“, deoarece ambii săi părinţi au rîs la auzul promisiunii divine că Sara va naşte un copil la o vîrstă atît de înaintată. Aşa cum am amintit deja, cu această ocazie, Dumnezeu şi Sara se implică într-un dialog în contradictoriu, mai degrabă amuzant: „Iar Sara a tăgăduit, zicînd: «N-am rîs», căci se înspăimîntase. Acela însă i-a zis: «Ba ai rîs!»“² Cîte alte religii încep cu Dumnezeu jucînd un asemenea joc copilăresc cu una dintre figurile matriarhale ancestrale?

Ecclesiastul, despre care se spune că ar fi regele Solomon, prezintă o viziune neclară, oarecum întunecată asupra ideii de veselie: „E nebunie! Am zis despre rîs. Şi despre veselie: La ce poate să folosească?“³ Ebraica biblică deosebit de limpede şi magnific de concisă are, foarte rar, un ton poznaş. De fapt, unele dintre cele mai amuzante personaje biblice nu au origini evreieşti. Filistinul Achiş, regele Gatului, este cît se poate de categoric atunci cînd îl alungă pe David, care se preface a fi nebun: „Atunci a zis Achiş robilor săi: Nu vedeţi că este un om nebun? De ce l-aţi adus la mine? N-am eu destui nebuni? De ce l-aţi adus şi pe acesta să se schimonosească înaintea mea? Nu cumva vreţi să intre în casă la mine?“¹ Această topică a frazei aminteşte, în mod straniu, de aceea a limbii idiş (nu, oych mir a meshugener²). Este oare posibil ca antica isteţime a filistinilor să fi influenţat în vreun fel dialectul germano-evreiesc medieval? Este o idee frumoasă. Observăm adesea, în Israelul zilelor noastre, că umorul israelienilor şi al palestinienilor se aseamănă extraordinar de mult.

Adesea muşcătoare, caracterizată de autopersiflare, uneori autoironică, limba idiş a ridicat umorul evreiesc la rang de artă, iar Groucho Marx şi Woody Allen l-au transformat într-o marcă universală. Freud nu a explicat de ce evreii reuşesc, atît de des şi de eficient, să-şi transpună frica, furia sau descurajarea în haz. Umorul evreiesc este aproape întotdeauna verbal, motiv pentru care îi este mai degrabă caracteristic lui Groucho decît lui Harpo. Limbajul corporal, deşi folosit din plin, serveşte aproape întotdeauna drept vehicul pentru cuvintele amuzante rostite. Pantomima nu îi caracterizează deloc pe evrei.

Pasiunea controversei şi umorul dau naştere celeilalte trăsături a caracterului evreiesc: necuviinţa. În mod cu totul neobişnuit pentru un popor atît de devotat credinţei sale, în mod complet atipic pentru oricare altă credinţă monoteistă, necuviinţa evreiască îi are în vizor pe profeţi, rabini, judecători şi rege, pe evrei şi neevrei deopotrivă. Prima sa ţintă a fost însuşi Atotputernicul. Această lipsă de reverenţă se poate îngemăna cu evlavia într-un mod complet străin tuturor celorlalte sisteme religioase, şi dovedeşte un caracter mult mai democratic, ca să nu spunem anarhic, decît al altor sisteme politice.

Există ceva adolescentin, etern copilăresc legat de o anumită raportare a evreilor la Dumnezeu, la rabini, la autorităţile lumeşti. Cartea Facerii este plină de taţi şi mame de toate tipurile, dar şi de o multitudine de copii, aflaţi cu toţii sub privirea paternă a lui Dumnezeu. Cartea debordează de rivalităţi între rude şi de ciorovăieli intergeneraţionale. Termenul familie este adesea folosit în Biblie cu sensul de naţiune. Şi dintre toate „familiile pămîntului“, după cum spune profetul Amos, familia israeliţilor se considera cea mai aproape de Dumnezeu şi cea mai răspunzătoare dinaintea Lui. „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pămîntului; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre.“¹ Observaţi felul în care familia, ideea de naţiune, obligaţia verbală şi responsabilitatea – în cazul acesta, vina – sînt legate între ele încă din cele mai vechi timpuri.

Toate acestea se regăsesc în marea de sensibilitate despre care am discutat mai devreme: copiii.

Vreme de nenumărate generaţii, bărbaţii evrei şi femeile evreice s-au temut foarte tare, adesea din motive bine întemeiate, pentru vieţile copiilor lor. Însă nu doar pentru vieţi ca atare. Frica venea întotdeauna însoţită de refuzul încăpăţînat de a-şi lăsa copiii din mînă – din mîna destinului evreiesc. „Spune-i fiului tău“ are o latură întunecată: fiul şi fiica ta devin purtătorii unui blestem vechi, moştenitorii unei poveşti triste şi, desigur, o potenţială victimă a tot ceea ce i-a ameninţat pe evreii medievali sau moderni. Nici măcar toată supa de pui din lume nu ar reuşi să-i facă imuni la această formă de vulnerabilitate.

O altă temă care însoţeşte fiecare fază importantă a istoriei evreieşti este marele număr de personalităţi puternice. Activi, încăpăţînaţi, femei şi bărbaţi extrem de vocali populează poveştile biblice, timpurile mishnaice şi talmudice, secolele babiloniene, epoca de aur a sefarzilor, perioada de început a ashkenazilor şi fiecare capitol modern din istoria evreilor. Istoria este făcută de către oameni puternici, desigur, dar aceştia nu sînt eroi ai cărţilor. Adesea trădînd o copleşitoare slăbiciune umană, de multe ori poziţionaţi de partea greşită a poveştii, purtînd pe umeri o moştenire comună, compusă din texte şi amintiri, convinşi de existenţa sensului propriilor vieţi şi al vieţilor celor din jur. Şi sînt atît de mulţi, atît de mulţi pe care îi cunoaştem după nume şi, adesea, după personalitate.

Desigur, grecii aveau mai mulţi zei, dar Biblia ebraică a înregistrat mai mulţi oameni. Sînt de departe mult mai mulţi protagonişti activi în Vechiul Testament decît în cel Nou, mai mulţi tannaim mishnaici şi amoraim talmudici decît toţi gînditorii romani şi greci puşi laolaltă. Vorbim din punct de vedere strict numeric, fără a ne referi la calitatea ideilor lor. Talmudiştii nu au fost neapărat nişte gînditori mai buni, cum nici eroii biblici nu au fost mai curajoşi ori mai înţelepţi decît corespondenţii lor clasici.

Dar observaţi cît de mulţi oameni, reali şi figuri istorice, se înghesuie în vechile pagini ebraice. Nici un scriitor nu ar dori să inventeze atît de multe personaje, dintre care multe sînt doar amintite, fără a juca vreun rol semnificativ în poveste. Există sute de înţelepţi ai Talmudului – unii spun că ar fi chiar cîteva mii –, fiecare cu propriul sistem de gîndire. Rabinii medievali erau numiţi, citaţi şi respectaţi pe vremea cînd creştinătatea nu acorda aproape deloc credit autorului ca individ. Multe şi diverse personaje vorbesc răspicat şi îşi fac loc în istoria evreiasccă. Iar istoria evreilor, de la scribul regelui la autorii moderni, a avut extraordinara capacitate de a consemna nume, de a delimita personalităţi şi de a distinge voci individuale.

Iţele istoriei adunate aici nu sînt nici exhaustive, nici concludente. Trăsăturile pe care le analizăm aici nu au fost prezente în fiecare perioadă a istoriei evreilor, şi nici în toate locurile în care aceştia au trăit. Însă anumite teme apar cu o anumită recurenţă în analele evreilor. Acestea reprezintă longitudinile noastre.

În Cuvînt – rostit sau scris, recitat sau citat – se află adevărata cheie a continuităţii evreieşti. Prin urmare, orice încercare de a construi sau demola o istorie evreiască fizică trebuie uitată. În ciuda obligaţiei de a se căsători doar în interiorul comunităţii, invocată de la Ezra şi Neemia pînă la evreii ortodocşi din zilele noastre, continuitatea evreiască nu a avut nimic în comun cu ceea ce numim legături de sînge. Cei doi autori ai acestei cărţi, probabil descendenţi ai emblematicilor tătari şi cazaci, nu au absolut nimic de spus pe marginea unei presupuse continuităţi genetice şi rasiale a evreilor. Nu ne ocupăm de nasuri. Nu ne ocupăm de cromozomi, indiferent cît de interesant ar fi studiul lor. Povestea noastră „nu are nevoie de această ipoteză“, după cum i-a răspuns odată Pierre-Simon Laplace lui Napoleon. Cum nu avem nevoie nici de ipoteza existenţei lui Dumnezeu (de fapt, tocmai la asta făcea referire şi Laplace) şi nici de predestinarea divină a evreilor. Povestea noastră nu este una despre rolul jucat de Dumnezeu, ci una despre rolul cuvintelor. Dumnezeu este unul dintre aceste cuvinte.

Temele recurente care asigură continuitatea evreiască sînt înşiruite de-a lungul unei genealogii scrise şi verbale. Nu poţi fi evreu fără a fi expus unui anumit lexicon. Termi­nologia relevantă a fost transpusă în scris încă de la începuturi – iniţial pe piatră, apoi pe suluri, mai tîrziu în codice, iar astăzi pe ecrane. Scrierile evreieşti, sacre şi profane, au beneficiat enorm (deşi arareori numai) de pe urma scrierilor evreieşti anterioare. Poporul Cărţii are astfel o genealogie lungă, perfect plauzibilă. În cazul în care eşti cititor.