Edvard Munch

Filmul „Edvard Munch”, 1974, realizat de Peter Watkins, rulează sâmbătă 9 martie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu Extended – eveniment bilunar dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Gabriela Filippi şi de Andreea Mihalcea. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

Peter Watkins și-a început cariera ca cineast amator, în Marea Britanie, la jumătatea anilor ’50, perioadă și spațiu în care cinecluburile care prezentau filme de amatori proliferau, încurajînd tot mai mulți pasionați de cinema să realizeze propriile filme. Succesul primelor lui scurtmetraje („The Forgotten Facesˮ a cîștigat chiar unul dintre premii în prestigioasa competiție organizată pentru neprofesioniști, „Ten Bestˮ) a făcut ca Watkins să fie observat și să îi fie oferit un contract pentru un lungmetraj de către postul de televiziun BBC. Dintre aceste  scurtmetraje, singurele care s-au păstrat integral sunt „The Diary of an Unknown Soldierˮ, realizat în 1959 și „The Forgotten Facesˮ, în 1960, apropiate ca practică cinematografică și ca zonă de interes. 

În „The Diary of an Unknown Soldierˮ, imaginilor ce înfățișează tranșeele din Primul Război Mondial le este suprapusă o voce, presupusă a fi a soldatului pe care îl vedem în imagine, care gîndește și explică ceea ce simte: frica de moarte și absurditatea situației de a fi pus să urască și să omoare oameni pe care îi recunoaște asemănători sieși și nevinovați. Cu toate că vocea este ușor acceptată ca fiind a bărbatului în uniformă militară, o convenție des folosită de filmele mainstream, filmul conține un element de autoreflexivitate: personajul anunță încă de la începutul filmului și al monologului său că își trăiește ultima zi de viață. De aici, și privirile fățișe pe care le aruncă spre camera de filmat. Următorul scurtmetraj, „The Forgotten Facesˮ este filmat ca un pretins reportaj din timpul Revoluției Ungare din 1956, împotriva regimului socialist și a ocupației sovietice. Sînt prezentate, din nou, fețe ale revoluționarilor, majoritar tineri, studenți, elevi, învățători, muncitori sau chiar soldați întorși împotriva conducerii. Ca să fie întărită impresia de actualitate filmată în timpul desfășurării, actorii se arată conștienți de prezența apartului și a echipei de filmare. O singură voce, din nou, povestește despre identitățile și idealurile revoluționarilor. Faptul ca vocea este adaugată și aici ulterior filmării, se poate explica prin imitarea convenției filmării cu un aparat uşor, care poate fi deplasat rapid dintr-un loc în altul, în funcție de cursul imprevizibil al evenimentelor. De fapt, această tehnică de suprapunere a unei benzi sonore reduse, în mare parte, la o singură voce, apărea în scurtmetrajele de început ale lui Watkins ca urmare a bugetului mic și a lipsei de echipament tehnic care să permită înregistrarea sincronă.   

Tocmai neajunsurile tehnice din primii ani ai carierei sale i-au inspirat lui Watkins modalități de a-și angaja spectatorul într-un dialog despre natura convențiilor utilizate de cea mai mare parte a filmelor occidentale. Această deconstrucție a procedeelor este asociată în filmele autorului britanic, ca și în cazul filmelor altor cineaști, cu nemulțumirea față de condițiile sociale și politica practicată de marile puteri din Vest, exprimate în mai toate filmele sale. Dintre acestea, „Edvard Munchˮ, realizat în 1974, este filmul cu cele mai puține implicații politice. Totuși, critica socială este o componentă importantă a filmului în care se intersectează elemente și modalități de povestire considerate în general incompatibile. În prima sa parte, pînă cînd principiile după care este compus se clarifică, „Edvard Munchˮ este foarte dens: un amalagam de imagini și sunete fără o legătură evidentă. Dialogurile sau sunetele dintr-un cadru se prelungesc în următorul sau apar mai devreme decît imaginea, sau chiar fac punți peste secvențe din film, evocînd o imagine deja văzută. De asemenea, sunetele aleii principale din Christiania (vechea denumire a orașului Oslo) - unde burghezii ies zilnic la orele prînzului pentru promenadă - se aud alături de tusea personajului, de valsuri celebre ale vremii, etc. La fel este tratată și imaginea, care nu respectă o ordine cronologică, ci una aleatorie, menită să recompună lumea interioară a pictorului Edvard Munch, cu mecanismele selective ale atenției și memoriei.  

Într-o direcție contrară, în cîteva secvențe sunt prezentate ca într-un reportaj de televiziune aspecte sociale ale sfîrșitului de secol al XIX-lea în capitala Norvegiei: mortalitatea infantilă foarte frecventă – care a afectat și familia lui Munch, moartea uneia dintre surori constituind și o temă la care revine în repetate rînduri în picturile sale, după cum se arată în film –, condițiile de muncă foarte dure pentru copiii săraci, prostituția, care este legală, bărbații înstăriți fiind cei care trag foloasele. Subiecții, copii săraci care muncesc unsprezece ore din zi, sau prostituatele sunt filmați frontal în timp ce răspund la întrebările care vin din spatele camerei. De asemenea, acțiunea filmului este întreruptă pentru a fi chestionate unele dintre personaje despre părerea lor în legătură cu starea și valabilitatea anumitor legi sau instituții. Domnul Heiberg, soțul amantei lui Munch, un reprezentant al burghezimii din Christiania, opinează: „Căsătoria este o instituție foarte importantă și indispensabilă pentru structurile noastre sociale și culturale. Fără aceasta, am observa un proces de dezrădăcinare și dezvoltarea haosului care, mă tem, ar duce cu ușurință la anarhie. Pentru a rezuma, dacă dorim să menținem pacea și ordinea e necesar pentru noi să susținem și să consolidăm instituțiile noastreˮ. Și felul în care sunt filmate unele cadre împrumută tot procedeele reportajului de televiziune, mai ales folosirea zoom-ului, care evidențiază raportul dintre subiect și camera de filmat.

La fel de neobișnuit, filmul are doi naratori – una dintre voci aparține personajului pictorului și aceasta vorbește în norvegiană, limbă în care este vorbit aproape tot filmul, acțiunea petrecîndu-se majoritar în țara natală a lui Munch -, iar cealaltă instanță narativă vorbește în engleză, limba maternă a lui Watkins. Această instanță își arogă libertăți neobișnuite: plasează istoric și social acțiunea (acest narator marchează trecerea acțiunii într-un nou an de desfășurare, marcînd totodată evenimentele cele mai importante ale fiecărui an, dintre care unele trimit în direcții care nu au nicio legătură cu epoca sau cu povestea de față – spre exemplu, ajungînd la 1889, naratorul amintește că acesta este anul de naștere al lui Adolf Hitler), rezumă idei vehiculate în pictură (exemplificate de imagini ale unor picturi de Manet, Van Gogh, Cézanne, etc.) și în alte arte ale vremii, comentează stilul de pictură al lui Edvard Munch, schimbările produse în acesta și factorii care le-au influențat. Ceea ce rezultă este un portret fragmentar al pictorului norvegian și al atmosferei sociale și culturale în care a trăit, regizorul Peter Watkins ferindu-se, din motive ușor de înțeles, să creeze o biografie exhaustivă. 

Edvard Munch

Suedia – Norvegia 1974

regie, scenariu Peter Watkins

imagine Odd-Geir Saether

montaj Peter Watkins

costume Ada Skolmen

cu Geir Westby, Gro Fraas, Kerstii Allum