Două întîmplări cu Johnny Răducanu
Prima întîmplare e de prin 1987. Ploua. Tocmai ieșeam de la repetiții și așteptam tramvaiul 8 în ușa Casei Studenților din Timișoara. El urma să aibă un concert acolo în acea seară (cu Eugen Gondi la tobe, Dan Ionescu la chitară, Johnny Bota la bas - aceiași muzicieni timișoreni cu care a înregistrat un vinil românesc ce poate sta lejer lîngă orice disc de jazz "de la mama lui de-acasă"). Încă nu știam cine e, doar remarcasem că avea pantaloni de piele, cizme și pălărie de cowboy și pipă. Nu mai văzusem decît în filmele americane așa un personaj. Tocmai se întorsese dintr-un turneu în USA, aveam să aflu. Voia să intre în sala de spectacole, pentru soundcheck, dar portarul nu l-a lăsat, ba chiar i-a vorbit urît și îl împingea agresiv spre ieșire. Ei, dar Johnny era băiat de cartier, așa că s-a luat la bătaie la modul cît se poate de serios cu adversarul său mult mai tînăr și mai solid. Nu mai știu cine a cîștigat; probabil că eu, fiindcă modul de a fi al lui Johnny Răducanu m-a convins că nu am voie să-i ratez concertul. Pe-atunci ascultam în exclusivitate Iron Maiden și Black Sabbath, iar jazzul mi se părea un fel de fanfară, de muzică de desene animate. Din fericire, prestația scenică din seara aia a fost pe măsura celei din holul de la intrare, așa că m-am convertit urgent la jazz.
A mai fost o seară de toată minunea, cam prin 1988. La Teatrul Național din Timișoara avea loc un spectacol de jazz și poezie, cu Ion Caramitru și Johnny Răducanu. Era iarnă, era un frig mioritic afară și bătea crivățul și-n sala de spectacole și s-a mai și luat curentul vreo două ore, prilej pentru cei doi artiști să improvizeze un show unplugged (poezie, bancuri cu Ceaușescu, Shakespeare, jazz în surdină) care m-a făcut să simt că se poate. Cum adică ce să se poată? Nu știu, orice, pînă și o Revoluție. Peste cîțiva ani, prin 1991, după un concert cu Survolaj, a venit la mine și mi-a zis, pe un ton amenințător: „Dacă vă desființați, vă omor”.
În 2007, cînd ne-am reînființat și ne-am luat din nou sală de repetiții la Casa Studenților, portarul ăla era încă acolo, dimpreună cu atitudinea lui de gardian de pîrnaie comunistă, o atitudine des întîlnită în instituțiile de stat și care reușește, cumva, să te facă să te simți ca la ei acasă, să-ți cauți și să-ți găsești vini imaginare. Nici pînă-n ziua de azi nu-mi răspunde portarul cu pricina la bună ziua. Singura consolare e că vreo doi directori de Casă Studențească mi-au mărturisit că nici pe ei nu-i salută. Poate după următoarea revoluție, care sper să nu mai fie făcută așa în grabă.
Daniel-Silvian Petre este poet, face parte din duo-ul folk Petre & Kindlein şi este directorul Editurii Blumenthal (www.blumenthal.ro).
