Distant Voices, Still Lives

Filmul „Distant Voices, Still Lives” (Marea Britanie 1988, realizat de Terence Davies, rulează joi 30 mai 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Irina Trocan şi de Alina Calotă. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

Despre „

” (1988) s-ar putea spune că e autobiografia regizorului Terence Davies, dar s-ar eluda un lucru important: alter-ego-ul regizorului nici măcar nu apare. În plus, există o secvenţă din timpul războiului pe care Davies (născut în 1945) nici n-are cum să şi-o amintească. Ca să definim filmul cît mai precis – deşi e mult mai interesant de descris decît de definit –, îl putem considera istoria unei familii sărace care trăiește în Liverpool-ul anilor ΄40 și ΄50, reconstituită fără a respecta cronologia, din memoria (și prin sensibilitatea) autorului; Davies a inclus în film evenimente din familia lui, recuzită scoasă efectiv din casa părintească (pe peretele sufrageriei atârnă o fotografie cu tatăl lui – nu cu actorul care îl interpretează –, deasupra unui tapet identic cu cel din amintirile sale) și trimiteri la cîntece și filme care i-au fost dragi în copilărie. Primul cadru evocă structura eliptică a filmului: mama iese din bucătărie și, cînd ajunge în dreptul scărilor, îi strigă pe copii să coboare la masă; cît timp camera fixează scările într-un cadru lung, îi auzim coborînd și salutînd-o pe mamă, dar treptele pe care le vedem rămîn pustii. Pentru scenele din intimitatea familiei (despre care putem presupune că sunt repetitive), precizia reconstituirii e mai puţin importantă decît efectul ei.

„

” e compus din două părţi, filmate la un interval de doi ani. „Distant Voices” se concentrează în jurul înmormîntării tatălui și a căsniciei surorii mai mari, Eileen, și conține scene mai mărunte, aparent arbitrare, dar la fel de încărcate emoțional. Terence Davies îşi explică asocierile printr-o analogie simplă: cînd arunci cu piatra într-un lac, cercurile concentrice care se formează în jur le reţii deodată, ca parte din faptul că ai aruncat cu piatra în lac. Ciocnirile dintre tată şi ceilalţi membri ai familiei, agonia lui, flirturile fetei mai mari şi suferinţele celei mici, poveştile nostalgice ale mamei despre începutul căsniciei, toate fac parte din ţesătura amintirilor care sunt reactivate în momentele decisive (moartea tatălui, nunta) sau decurg din ele firesc. „Still Lives” e, dintr-un punct de vedere, mai senină decît prima parte – tatăl violent a dispărut și copiii au devenit adulți, cu bucuriile și îngrădirile previzibile –, însă, paradoxal, e și încărcată de nostalgie.

Fără să elogieze vremurile apuse, Davies remarcă într-un interviu că, în copilăria lui, viața se învîrtea în jurul unor ritualuri sociale care creau un sentiment de siguranță (pe care Davies îl recreează în „Distant Voices”, apoi îi face simțită absența în „Still Lives”, după disoluția familiei). De aceea, e aproape imposibil de găsit în „Distant Voices, Still Lives” o perspectivă morală, critică sau apologetică, asupra stilului de viață pe care îl reprezintă. Filmul merită apreciat pentru densitatea sa senzorială, pe care interpretările critice cu care a fost întîmpinat i-o ignoră. Criticii britanici David Robinson și Philip French l-au lăudat pentru universalitatea lui. Alții au comparat stilul lui Davies cu regia lui Robert Bresson sau proza lui D.H. Lawrence, T.S. Eliot sau Marcel Proust, dar, după cum observă criticul Peter Keighron, filmele lui Terence Davies comunică mult mai direct – spre deosebire de autorii enumeraţi, Davies creează opere care pot fi apreciate de un public mai puţin sofisticat, care ar putea înţelege filmul prin identificare directă cu personajele (cu condiţia să le urmărească cu atenţia încordată, la fiecare nouă secvenţă).

Acestea fiind zise, asocierea cu arta modernă e pertinentă, dacă ne gîndim la stilul vizual al lui Davies şi la prioritatea regiei faţă de naraţiune. Oricît de violente ar fi cîteva fragmente din film, momentele cele mai descurajatoare sunt aşa din cauza atmosferei. Casa familiei are numai culori desaturate, astfel încît texturile şi repetitivitatea decorurilor devin mai evidente. Încadraturile accentuează senzaţia de staticitate (de multe ori, actorii – filmaţi de la distanţă – nu-şi schimbă poziţia corpului de la începutul secvenţei pînă la sfîrşit) sau de ritual. La începutul filmului, mama şi cei trei copii sunt arătaţi pozînd în faţa unui (presupus) aparat fotografic, în două cadre succesive care sunt aproape identice; doar că, într-unul din ele, sînt îmbrăcaţi în haine de doliu, iar în celălalt – în haine de nuntă. 

La fel ca ritualurile, muzica (aproape omniprezentă în film) asigură coeziune: în timpul unei reuniuni, în „Still Lives”, Eileen cîntă un cîntec pe care prietena ei din tinerețe îl recunoaște de la primul vers și, sub efectul lui, se lasă distrasă de la o ceartă cu soțul; în „Distant Voices”, într-o secvență – deloc ironică, din cît se poate deduce – acompaniată de „Taking My Chance on Love” de Ella Fitzgerald, mama suportă cu stoicism consecințele nefaste ale mariajului ei. De altfel, întregul film e mai apropiat ca structură de muzică decât de narațiunea clasică. Dacă există un motor al distrugerii în „Distant Voices, Still Lives”, nu e cauzalitatea, ci mai degrabă uitarea. De aici, și patosul nedisimulat cu care Davies reconstituie momentele care i-au rămas în memorie; lucrurile au început să se urîțească atunci cînd amintirile n-au mai fost destul de vii.

Distant Voices, Still Lives

Marea Britanie 1988

regie, scenariu Terence Davies

imagine William Diver, Patrick Duval

cu Freda Dowie, Pete Postlethwaite, Angela Walsh