Discurs jubiliar

Traducere inedită din Ilf şi Petrov, o călătorie revigorantă în lumea paradoxurilor, a viselor şi a burlescului, dar şi un portret al începutului de secol XX, 1001 de zile sau Noua Şeherezadă grupează povestiri, scenarii, vodeviluri şi foiletoane în care Ilf şi Petrov parodiază atît situaţii şi teme recurente în societatea rusă a anilor ’20- ’30, precum şi şabloane verbale, lozinci, reclame din vremea aceea.

În exclusivitate pentru Dilema veche, iată unul dintre textele din volumul în curs de apariţie la Editura Polirom:

În noaptea aceea, Evsei Lvovici dormi şi visă şapte şefi de serviciu administrativ graşi şi şapte şefi de serviciu administrativ slabi.
Visul se adeveri.
De dimineaţă, cînd apăru la serviciu, Evsei fu anunţat că şapte zile se luptase comitetul sindical pentru el cu succes, dar în următoarele zile fără succes şi că, timorată de elocinţa lui Dobroglasov, camera de împăciuire rezolvase problema în favoarea administraţiei.
— Bine, dar eu n am lucrat la DMP! strigă Evsei Lvovici uitîndu se îndurerat la colegii de secţie. Doar ştie toată lumea! Am să fac plîngere în justiţie împotriva tiranului ăstuia!
Gîndirea de sine stătătoare a contabilului nu găsi nici un sprijin.
Evsei Lvovici înţelese că treaba era mult mai serioasă decît îşi închipuise, scoase din pupitrul său linguriţa personală de ceai şi întrebă:
— Cine o să fie la Cartea mare?
— A fost desemnat Abel Alexandrovici, răspunse Ptaşnikov, a fost şi confirmat.
— Desigur, zise Ioannopolski.
Simţea că nu avea ce pierde în afara propriilor lanţuri.
— Nepotism! L au pus pe fratele lui! Fiii sînt de mult angajaţi! Şi eu? Eu, vezi bine, am rămas cu buzele umflate.
Cu o mutră abătută Ioannopolski se îndreptă spre Ptaşnikov.
— Mi am făcut analiza, zise Ioannopolski.
Ptaşnikov, spre mirarea contabilului, nu răspunse nimic.
— Mi am făcut deja analiza, repetă cu o voce gîtuită Evsei Lvovici.
— Ai un număr suficient de globule roşii, spuse nemulţumit vraciul, dar, ştii, nu e bine ca în timpul serviciului…
— Poate ar trebui într adevăr să l consult pe profesorul Nevstruiev, nu? bîigui Evsei încercînd să insufle viaţă în sufle­tul laş al lui Ptaşnikov.
Dar în clipa aceea se auzi din cabinet vocea lui Cain Alexandrovici, şi vraciul ţistui speriat la Ioannopolski.
— Vrei să mă dea şi pe mine afară? zise el implorîndu l din ochi pe contabil.
În momentul acela, Evsei Lvovici înţelese că era deja un străin. Rămase puţin pe gînduri în mijlocul camerei, apoi se apropie de masa lui Filiurin.
Tocul şi registrul de intabulare în scoarţe pestriţe stăteau nemişcate pe masă. Cine ştie pe unde era în timpul ăsta Filiurin! Poate se odihnea uitîndu se, fără să i pese, în tavanul ornat; poate se plimba pe coridor ori stătea în spatele lui Evsei Lvovici zîmbind ironic.
— Ai auzit, Filiurin? Pînă la urmă, Cain m a concediat.
Nu se auzi nici un răspuns.
— Eşti aici, Egor Karlovici?
Dar tăcerea nu se curmă, iar registrul rămase ca mai înainte, închis.
Ioannopolski se întoarse şi întrebă fără să se adreseze cuiva anume:
— Ce, Filiurin n a venit încă?
— N a venit, răspunse Lidia Feodorovna. Văd că tocul nu se ridică.
— Nu s o fi îmbolnăvit? interveni însufleţit Ptaşnikov.
— Oare invizibilii se îmbolnăvesc?
— Orice e posibil. Acum bîntuie o dizenterie teribilă.
— Păi ei nu mănîncă nimic!
— Atunci, o fi pe fond nervos? întrebă veninos Evsei Lvovici.
— Care nervi! Omul n are corp şi dumneata vorbeşti de nervi.
Se încinse o dispută rezolvată în chip strălucit de Ptaşnikov. Într un amplu rezumat, în care au fost amintite nu o dată unchiul terapeut şi ultimele descoperiri în domeniul tratării cu lapte acru, vraciul instituţiei ajunse la concluzia indubitabilă că un invizibil nu se poate totuşi îmbolnăvi.
Drept urmare, hotărîră să îl trimită după Filiurin pe curierul Iusupov. Evsei Lvovici se oferi să îl însoţească pe curier.
Din cerul amiezii se revărsa o lumină albă şi fierbinte. În vitrinele magazinului optic al societăţii pe acţiuni cu capital mixt Triger şi Brak (1), pe un postament în trepte acoperit cu atlaz roşu stăteau, retezate, şiruri de capete de ceară. Pe nasu­rile tuturor capetelor erau ochelari şi pince nez uri de diferite mărimi şi forme. Toate barometrele expuse indicau furtună.
Nişte puşti se îndulceau cu îngheţată, mîncînd cu linguriţe de os din pahare albastre faţetate.
În piaţă zbierau purcei în saci şi, în coşuri, acoperite cu rogojină pînă la gît, gîşte. Zburau paie.
Muşte mari, în straie verzi de bal, cădeau cu un bîzîit de elice în coşuri cu cireşe amare putrede, se ciocneau în aer şi făceau mici voiajuri de nuntă.
Tot drumul, Evsei Lvovici îl înfieră pe Iusupov pentru faptul că COM ul nu a fost la înălţime. Iusupov fu de acord cu el în toate privinţele şi îl sfătui să se adreseze direct justiţiei.
Tot discutînd, călăuziţi de sunetele „o“ ce răzbăteau printr o fereastră de la parter, găsiră repede apartamentul deţinut de madam Bezliudnaia.
Proprietăreasa cu dinţi de aur ridică din umeri şi îi conduse pe oaspeţi în camera lui Filiurin. Acolo îl strigară toţi trei mult şi tare pe Transparent. Nu veni nici un răspuns.
— Dar unde o fi dispărut, madam? întrebă Evsei Lvovici mirat.
— Habar n am, răspunse madam etalînd un brîu de dinţi de aur. Aşa cum a plecat ieri dimineaţă la slujbă, aşa n a venit. E o pacoste un chiriaş ca ăsta. Şi pe deasupra nici nu plăteşte chiria.
— Dar dumneavoastră, scuzaţi mă, madam, se pare că sînteţi însărcinată, nu? întrebă pe neaşteptate Ioannopolski. Unde lucrează soţul dumneavoastră?
Madam Bezliudnaia nu răspunse nimic. Era divorţată de trei ani deja şi încă mai şovăia în alegerea tatălui prezumtivului copil.
— Atunci, la revedere, zise Evsei Lvovici înclinîndu şi politicos capul pleşuv.
Lăsîndu l pe Iusupov la jumătatea drumului, Ioannopolski o luă la picior spre secţia Amenajare, ambalîndu se tot mai tare în mers şi făcînd sub presiunea unor idei interesante viraje bruşte la colţurile magistralelor încinse ale Pişceslavului. Pînă şi calul lui Prjevalski de pe bulevardul pe care înainta ca vîntul Evsei s ar fi mirat de o asemenea iuţeală.
— Deja! zbieră Ioannopolski dînd buzna în camera cu şemineu.
Era atît de surescitat şi stîrni un asemenea vînt în cameră, încît foile calendarului pe luni Ciclop se învîrtejiră, dezvelindu şi ultima foaie, pe decembrie, împestriţată cu cifrele roşii ale sărbătorilor.
— Deja, ce? întrebară în şoaptă salariaţii.
— Deja! repetă Ioannopolski ştergîndu şi cu o batistă colo­rată chelia gingaşă, de culoarea piersicii.
— Dar spune odată, Evsei Lvovici, îl implorară salariaţii, deja – ce?
Evsei tăcu dintr odată, se aşeză pe pervaz după ce luă de acolo carcasa de fier, aducînd a aripă de birjă, a Remingtonului şi începu să dea drumul încet aerului fierbinte inhalat de plămîni în timpul finişului de pe Bulevardul Calul lui Prjevalski. În timpul acestei operaţiuni, Ciclop, care se reaşezase, începu să foşnească din nou pe perete, şi pe capul Lidiei Feodorovna se ridicară toate firele ei de păr numărate. După ce îşi reveni, Ioannopolski scormoni în buzunarul din spate după ţigări şi spuse:
— Deja a dispărut.
— Filiurin a dispărut?
— Da, tovarăşi, Filiurin a dispărut. De ieri n a mai dat pe acasă.
— Acum, zise Ptaşnikov, Cain Alexandrovici o să l dea afară.
— Eşti sigur? întrebă dispreţuitor Evsei.
— Sigur. Dar dumneata ce crezi?
— Pe cine interesează în secţia asta ce gîndeşte Evsei Ioannopolski?
— Da’ ce glume mai sînt şi astea! strigă Kostea. Spune, tovarăşe Ioannopolski, doar eşti rugat.
— Aşa crezi dumneata, că o să l concedieze Cain Alexandrovici pe Filiurin?
— Da. Doar ştii şi dumneata, Ioannopolski, ce om e.
— Dar ce o să mai ai de spus dacă Filiurin o să l concedieze pe Cain Alexandrovici?
Pe la birouri se lăsă o tăcere mormîntală. Nemaiavînd putere să se ţină pe picioarele care i se înmuiaseră brusc, Ptaşnikov se lăsă pe scaun.
— Da, cetăţeni, şi asta se poate întîmpla foarte curînd.
— De unde ai scos o? Asta i o aiureală!
— Dar omul invizibil e tot o aiureală? răcni Evsei. Dar cînd omul invizibil dispare, asta după părerea voastră e aiureală ori nu e aiureală?
— Dar despre ce e vorba? începură să se impacienteze sala­riaţii.
— Vorba e: unde e acum, după părerea voastră, Filiurin?
— Păi, de unde să ştim noi?
— De ştiut, nu ştiu nici eu. Dar, tovarăşi, cine poate garanta că nu e printre noi şi nu ascultă tot ce vorbim noi acum?
Un geamăt prelung se auzi în secţia Amenajare. Ioannopolski izbucni în rîs.
Faţa lui Ptaşnikov se acoperi cu stele şi dungi violete.
— Vai de mine, spuse el tresărind, şi eu l am înjurat de dimineaţă destul de rău pe Cain. Precis că Filiurin a auzit şi o să i spună tot.
— Ce ai înnebunit? începu să ţistuie Evsei Lvovici. Ce tot spui? Dar dacă el stă acum pe husa asta şi aude cum îl faci turnător?
În clipa aceea, de pe faţa lui Ptaşnikov pieriră toate culorile. Lui Kostea, de mirare, i se curbă tot pieptul ca o roată şi cît dură discuţia nu se mai îndreptă.
— Doamne, apără mă, zise vraciul pe un ton tragic, dar n am zis niciodată că el e turnător. Asta ai spus dumneata.
— Eu nu puteam să spun, obiectă Ioannopolski. Şi, adre­sîndu se cine ştie de ce locului gol, spuse plin de simţire: Eu, care l am considerat întotdeauna pe Egor Karlîci un tovarăş minunat şi un om foarte inteligent, cu un viitor strălucit, nu puteam să spun aşa ceva.
— Dar cine a pus acest lucru la îndoială? zise Lidia Feodo­rovna. Eu rar am întîlnit un om aşa de drăguţ.
— Drăguţ? Ce drăguţ! dădu în linguşeală Evsei. Dacă vreţi să ştiţi, în toată lumea nu găseşti un om ca tovarăşul Filiurin.
Spunînd asta, Ioannopolski se delecta văzînd cît de neno­rocit arăta vraciul. Dar vraciul se dovedi a nu fi chiar atît de prost pe cît s ar fi putut crede după aspectul său exterior. El se apropie de biroul lui Filiurin şi, uitîndu se tandru la registrul de intabulare, rosti un discurs amplu, aproape jubiliar. Era în el tot: şi „statul de gardă“, şi „preţuind“, şi „fericirea de a lucra împreună“, şi „strălucita iniţiativă, atît de binevenită“. Se părea că Ptaşnikov avea să scoată pe loc din haină o servietă din box, cu o carte de vizită argintie, cu un colţ îndoit şi gravat caligrafic: „Tovarăşului şef şi conducătorului de neînlocuit, la aniversarea a trei ani“.
Cînd discursul luă sfîrşit şi salariaţii simţiră că Transparentul a fost îmbunat suficient, salariaţii se apropiară din nou de Evsei Lvovici. Cum necum, Evsei Lvovici apăru ca fiind un soi de împuternicit al lui Filiurin. I se puneau întrebări şi el răspundea la ele cu deosebită autoritate.
În opinia lui Evsei Lvovici, Transparentul, făcînd uz de posibilităţile lui nelimitate, se ocupa deja de o activitate socială extrem de folositoare şi, fireşte, avea să o continue. Cunoscînd foarte bine structura instituţiilor sovietice, invizibilul va lupta fără doar şi poate cu deraierile aparatului.
— Eu îi cunosc deja bine firea, spuse Evsei Lvovici, puteţi să mă credeţi pe cuvînt.
După ce vorbi astfel, Ioannopolski zîmbi radios şi plecă la comitetul sindical. Pe drum se tot oprea ca să schimbe o vorbă cu cunoscuţi din alte secţii ale Pişce Go Co. Tema era aceeaşi: dispariţia Transparentului.
— Eu mă gîndesc pur şi simplu aşa, spunea Evsei Lvovici strîngînd mîini şi salutînd în dreapta şi n stînga, că Transpa­rentul a făcut asta special, ca să vadă în ce ape se scaldă fiecare. Doar vă daţi seama că, dacă vrea, dinspre partea lui poate să nu fie nici un mister. N aş vrea, zău, să fiu acum în locul lui Dobroglasov. Şi chiar Doberman Biberman poate s o ncurce. Vă amintiţi povestea cu subantrepriza pentru feli­nare? Şi cîte afaceri de care noi habar n avem or mai fi! Trans­parentul ştie deja tot. Fiţi convinşi! Bun, eu am plecat!
Cuvintele lui Evsei produceau un efect foarte diferit asupra cunoscuţilor. Unii scoteau exclamaţii de mirare, bucurîndu se din suflet şi aşteptîndu se în scurtă vreme la mari surprize. Alţii se mohorau şi deveneau brusc necomunicativi.
— Aţi auzit noutatea? strigă Ioannopolski intrînd la comi­tetul sindical. Transparentului i a venit în fine mintea la cap! Cînd e întrebat, nu răspunde!
— Ei, şi ce i cu asta? întrebă moale preşedintele comitetului sindical.
Ioannopolski, revoltat de indiferenţa lucrătorului sindical, numai că nu sări în sus.
— Două etaje sînt în pragul nebuniei, şi dumnealui mă întreabă ce i cu asta! Cu asta e că pentru Transparent nu mai există acum secrete. Uite, să zicem că dumneata îi povesteşti soţiei între patru ochi că ai o mică lipsă în banii sindicatului. Dumneata crezi că sînteţi singuri, că tot ce vorbiţi e secret, dar în timpul ăsta Transparentul aude frumuşel tot ce vorbiţi, şi dumneata habar n-ai. A doua zi vin după dumneata de la procuratură urlînd: „Ia aduceţi l încoace pe Gogol Mogol (2) ăsta!“.
Preşedintele, care cheltuise într adevăr treizeci de ruble din banii de la MOPR (3), se uita năucit la Ioannopolski. Frauda, preşedintele se pregătea s o acopere din cotizaţiile membrilor, strînse de la Prietenii Radioului. Iar lipsa din banii prietenilor transmisiilor în eter trebuia acoperită cu banii Asociaţiei Prietenilor Ceainăriei Ruse. Iar gaura din casa admiratorilor uncro­pu­lui, prevăzătorul preşedinte preconiza s o cîrpească cu aju­torul unei alte asociaţii, la a cărei organizare lucra în pre­zent. Această asociaţie era Jos Mîinile de pe Berării.
Vestea adusă de Evsei Lvovici dărîma dintr un foc sistemul perfect de relaţii dintre asociaţiile voluntare, construit cu atîta dragoste de preşedinte.
Continuînd să se uite ciudat la Ioannopolski, preşedintele spuse cu o voce agasantă:
— Trebuie pus un mai mare accent pe această problemă.
De altfel, văzuse pe faţa lui Evsei că şi aşa se pusese cel mai mare accent pe această problemă
 

1. Brak (rus.) – rebut.
2. Numele unui desert rusesc obţinut din ou frecat cu zahăr, asemănător şodoului.
3. Organizaţia Internaţională pentru Ajutorarea Luptătorilor în Re­voluţie.