Dezbatere despre Virginia Woolf şi lansarea romanului Orlando

O cameră separată. Identităţi feminine, seria dezbaterilor dedicate scriitoarelor de Librăria Humanitas de la Cişmigiu, continuă marţi 19 martie, la ora 19.00, cu discuţia despre Virginia Woolf şi controversatul ei roman Orlando, apărut recent la editura Humanitas Fiction.

La dezbatere vor fi prezenţi traducătoarea

Roman care a provocat multe controverse,

a fost scris cu intenţia de a-i aduce un omagiu, în cheie parodicã, poetei Vita Sackville-West, prietenã apropiatã a Virginiei Woolf. Cu aceastã carte hibridã, combinaţie fascinantã în care sînt dezbãtute subiecte legate de identitatea sexualã încã tabu în epocã, Virginia Woolf impune un personaj fãrã precedent. Orlando este un fel de spirit al vremii care cãlãtoreşte de-a lungul secolelor, traversînd episoade-cheie ale Marii Istorii, prilej pentru o meditaţie profundã asupra timpului, a devenirii şi a individualitãţii. Romanul a fost ecranizat în 1992, în regia lui Sally Potter, cu Tilda Swinton în rolul principal.

Fragment din romanul

de Virginia Woolf

Traducere din engleză şi note de Antoaneta Ralian

Prefaţă de Dana Crăciun

Editura Humanitas Fiction

După masă, lacheii îl anunţau că trăsura lui cu şase cai îl aştepta la poartă, şi pleca, precedat de ieniceri în uniforme roşii, care alergau pe jos şi agitau deasupra capetelor nişte evantaie mari, din pene de struţ; se ducea în vizită la alţi ambasadori sau înalţi demnitari. Ceremonia era invariabilă. Cînd ajungeau în curte, ienicerii ciocăneau cu evantaiele în uşa principală, care se deschidea pe dată, lăsînd la vedere o încăpere vastă, splendid mobilată. Aici erau întîmpinaţi de două persoane, de obicei de sex opus. Se schimbau plecăciuni şi reverenţe adînci. În prima dintre încăperi era îngăduit să discuţi numai despre vreme. După ce anunţa că afară era frumos sau umed, cald sau frig, ambasadorul trecea în cea de a doua încăpere, unde alte două siluete se ridicau să-l întîmpine. Aici era îngăduit doar să compari Constantinopolul, ca oraş de reşedinţă, cu Londra şi, fireşte, ambasadorul declara că preferă Constantinopolul, iar gazdele declarau, fireşte, că preferă Londra, deşi nu o văzuseră niciodată. În încăperea următoare, se discuta, oarecum în amănunt, starea sănătăţii regelui Carol şi cea a sultanului. În încăperea următoare se discuta, mai pe scurt, starea sănătăţii soţiei gazdei. Iar în următoarea încăpere, ambasadorul îşi elogia gazda pentru mobilierul său de bun-gust, iar gazda îl elogia pe ambasador pentru veşmintele sale. În încăperea următoare se ofereau dulciuri, gazda se plîngea că nu erau gustoase, iar ambasadorul le găsea delicioase. În cele din urmă, ceremonia se încheia cu cîte o narghilea şi o cafea. Dar deşi gesturile fumatului şi ale sorbitului cafelei erau mimate la perfecţie, nu exista nici tutun în pipă, nici cafea în cană, căci dacă fumatul şi băutul ar fi fost reale, organismul uman n-ar fi putut rezista excesului. Deoarece, de îndată ce ambasadorul îşi încheia vizita, urma o alta similară. Exact cu acelaşi ceremonial, în exact aceeaşi ordine, care se repetau zilnic de şase, şapte ori, în locuinţele diverşilor înalţi demnitari, aşa încît ambasadorul se întorcea adeseori acasă seara, la ore târzii. Cu toate că Orlando se achita admirabil de toate aceste îndatoriri şi n-ar fi negat nici un moment că vizitele sale constituiau, poate, partea cea mai importantă a misiunii diplomatice, totuşi, fără îndoială, se simţea obosit şi uneori cădea într-o asemenea stare de depresie, încît prefera să-şi ia dejunul singur, cu cîinii săi. Cu aceştia putea fi auzit discutînd în limba lui. Şi se mai spune că, uneori, ieşea pe porţile reşedinţei noaptea, tîrziu, atît de bine deghizat, încît santinelele nu-l recunoşteau. Şi se amesteca în gloata de pe Podul Galata, sau cutreiera prin bazare, ori se descălţa în pragul moscheilor şi se alătura credincioşilor care se închinau. Odată, cînd s-a îmbolnăvit de friguri, ciobanii care-şi vindeau caprele la piaţă au povestit că au văzut un lord englez cocoţat în vîrful muntelui şi l-au auzit rugîndu-se Dumnezeului său. Se bănuieşte că era vorba chiar despre Orlando, iar rugăciunea era, fără îndoială, un poem recitat cu glas tare, pentru că e fapt ştiut că purta mereu asupra sa, în buzunarul de la pieptul mantalei, un manuscris zdrenţuit, iar servitorii care trăgeau cu urechea pe la uşi îl auzeau pe ambasador, cînd era singur, intonînd ceva, un fel de melopee ciudată. Doar din frînturi de felul ăsta ne străduim să închegăm descrierea vieţii şi a comportamentului lui Orlando din acei ani.