Despre scris și (alte) ispite
Nu țin minte să fi avut momente în care să stau și să mă uit la pagina albă a laptopului cînd am scris Despre iubire și (alte) ispite (Polirom, 2020). În schimb, atunci cînd Ionela Mihai de la Polirom mi-a trimis un email în care mă întreba dacă aș putea să povestesc cum am scris acest volum de proză scurtă, am fost convins că o să urmeze și pentru mine coșmarul, pagina albă. Nu a fost chiar așa.
Am însă alte probleme atunci cînd scriu. În volumul De ce scriem (Polirom, 2018), Philip Roth spune la un moment dat că „pentru un prozator, senzația că nu trăiește cu adevărat în propria țară pare să constituie un impediment profesional serios. Căci, care vor fi temele sale? Ambianța sa?”
Ei bine, mie mi-e foarte greu să îmi pun personajele să se miște în România. Și la fel de greu, să le dau nume românești. O să revin la chestiunea numelor. Cînd veți citi cartea, veți vedea că foarte puține dintre povestiri au loc aici. Și dacă acțiunea începe în România, în cîteva pagini se mută în altă țară. Fie că e vorba de Austria, de Franța sau de Statele Unite, evit și nu pot să înțeleg de ce fac asta. România e spațiul în care totuși trăiesc.
În 2015, am avut norocul să pot petrece două luni în America de Nord. Și să pot călători cu mașina de pe coasta de est pe cea de vest. Atunci am scris Clovnul, text care face parte din acest volum. Pentru că am fost fascinat de două metropole, New York și San Francisco, personajul din această povestire traversează America de la est la vest. Nu cu mașina cum am făcut-o eu, ci cu trenul.
Tot atunci, am scris o altă povestire, You’re next, a cărei acțiune are loc în Washington. Nu știam atunci că oamenii pe care îi întîlnesc acolo și cu care am vorbit vor ajunge la un moment dat să devină personaje. Sigur, niciunul dintre personajele care apar în carte nu există în realitate, însă, fără să vreau, ele împrumută trăsături de la cei din jurul meu. Prozele au venit oarecum de la sine, fie că a fost vorba de o discuție cu un homeless în Sacramento sau cu un muzician la metrou în Brooklin. Ca să închei cu povestirile de peste ocean, mai este un text despre America, Dogville. Deși este despre the Middle, acea Americă profundă, tradiționalistă și deseori rasistă, nu este scris acolo, ci un an mai tîrziu, tot într-un fel de Middle, dar în România. La o casă la țară, în satul Richiș, din județul Sibiu. Foarte aproape de centrul țării. Și este povestea unui alergător care este urmărit de patru cîini de luptă. Subiectul mi-a venit brusc, în timp ce, la o alergare matinală, prin pădurile de lîngă sat, am fost fugărit de doi dulăi ciobănești. Sigur, m-am liniștit cînd i-am auzit pe ciobani, iar cîinii s-au potolit. Dar acel sentiment, frica, pe care am simțit-o cînd i-am auzit lătrînd și i-am văzut alergînd spre mine, a existat. Și atunci mi-a venit și ideea prozei. Un alergător care trebuie să scape cu viață.
Prin toamnă, am aflat că cineva din familie are o problemă cu genunchiul. Nu grav, dar a fost nevoie de un consult la Spitalul de Ortopedie de la Foișor. Cu doar cîteva zile înainte, într-o regiune de schi din Austria unde se schiază tot timpul anului, asistasem la un accident de schi, nimic grav, un genunchi luxat. Așa s-a născut Streif.
Revin la problema numelor, de care nu cred că voi scăpa vreodată. Pur și simplu nu pot să pun nume românești personajelor. Mă blochez și nu mai pot să scriu. Atunci cînd chiar e nevoie de ele, pe toată perioada în care scriu un text, personajele sînt Jenifer, Max, Helen, Peter sau Alvin. Uneori sînt doar A, B, C. Iar după ce termin, apar și numele lor, românești. Și cînd am lucrat la romanele pe care le-am publicat în 2010 și 2014 am făcut la fel. Și acum, cînd am început să lucrez la o nouă carte, de fapt cînd am început să scriu ceva legat într-un document, fac la fel. Toate sms-urile pe care mi le-am dat în ultimele luni, pentru că așa fac atunci cînd nu am caiet și creion la îndemînă – îmi trimit texte scurte pe telefon – conțin propoziții scurte, gen Sigrid, 1600 de grade, țigara care arde, Philip, 100 de grade.
Scriu dimineața la cafea, cînd merg cu metroul, cînd mănînc sau alerg. De fapt, îmi scriu textul în minte. Cînd îmi dau seama că s-ar putea să uit, atunci trebuie neapărat să notez. Abia cînd am terminat structura poveștii în cap, mă așez la laptop și o scriu. Uneori folosesc fișe pe care îmi notez. De obicei, e o fișă în care scriu tot ce-ar trebui să știu despre personajul principal. Ajung să aflu și ce mîncare prefera în copilărie, cînd și-a spart capul, cînd a făcut prima oară sex, cine și de ce l-a părăsit prima oară, a doua oară etc. Data cînd s-a gîndit prima oară să se sinucidă, primul sărut, prima strîngere de mînă. Uneori, mai fac astfel de fișe și pentru un alt personaj. Dar, nu de puține ori, se întîmplă să merg în orb, adică să las povestea, personajele să se dezvolte singure. Încerc doar să fiu atent să nu fac erori de logică sau istorice. Cum ar fi să nu pun un personaj care are alergii să alerge printr-o poiană cu ambrozie. În concluzie, cred că mi-e mai ușor să scriu proză decît să scriu un text despre cum am scris acea proză.
Foto: Andrei Păcuraru
