„Despărţirea” de Václav Havel

Apărut în Dilema veche, nr.300, 12 noiembrie 2009

N. red.: Scris după "despărţirea" de politicianul Václav Havel, acest articol rămîne şi azi, cînd nici omul Václav Havel nu mai este printre noi, un portret convingător...

Anul 2009 e pe terminate, iar pentru societatea cehă a fost unul straniu, cu o situaţie politică instabilă, cu mişcări absurde ale partidelor politice de la conducere, care ne-au subminat poziţia în Europa, cu criza economică globală, ca să nu mai vorbim de crizele acute ale ştiinţei şi culturii cehe (ambele suferind de pe urma unei teribile subfinanţări); şi, pe deasupra tuturora, am mai avut de îndurat eşecul absolut al echipei naţionale de fotbal.

Evenimentele politice curente amintesc întregii noastre societăţi cît este de dificil să ai o reprezentare politică solidă şi un sistem legal stabil. Dezbaterea amară şi iraţională pe marginea Tratatului de la Lisabona, pe care preşedintele în exerciţiu al Cehiei, Václav Klaus, neruşinatul nostru scandalagiu, refuză să îl semneze, dă naştere unui dor pe jumătate naiv, pe jumătate sentimental, după vremurile dinainte, cînd ne era preşedinte „rivalul“ lui Klaus, Václav Havel.

Sentimentul meu personal este că, odată cu plecarea lui Václav Havel, s-a pierdut ceva esenţial. Dar, pe de altă parte, despărţirea de fostul preşedinte a permis societăţii cehe să îşi arate adevăratul chip – fără politica lui deschis liberală, inteligentă şi îndatoritoare, fără creditul lui moral. Nu e uşor să admiţi că ţara aceasta e cît se poate de potrivit reprezentată (spre indignarea criticilor şi a idealiştilor), atît sub aspect artistic, cît şi social, de cărţile foarte banale şi foarte populare ale lui Michal Viewegh (traducerea italiană a ultimului său roman dezvăluie fundamentele mediocre, uşor pornografice, ale unor asemenea cărţi) şi de blockbuster-urile lui Jan Hrebejk: o ţară de oameni autosatisfăcuţi, pasivi, şovini, uşor imorali, dar – în ochii noştri – „nostimi“.

Lumea aceasta actualizează fără să ştie ultima piesă a lui Havel, Despărţire, prima lui scriere după 19 ani, creată la patru ani de la ieşirea din politică (contextualizarea este accentuată de conflictele actuale dintre Havel şi Klaus în legătură cu UE şi cu NATO, ca şi de puternica opoziţie a lui Havel faţă de Moscova). Comedia Despărţire înfăţişează criza de putere şi de valori, ridicînd o serie de probleme morale referitoare la stadiul actual al societăţii. Despărţire se alătură altor piese profund politice, la fel de absurde, precum Audienţă sau Tentaţie, ceea ce dovedeşte că Havel a fost toată viaţa un om profund politic. Era cît se poate de firesc să devină conducătorul mişcării cehe de disidenţă, iar după căderea regimului comunist – preşedintele Cehoslovaciei. Poziţiile sale politice – pentru care este încă renumit – sînt influenţate de filozoful Jan Patocka, părintele spiritual al principalului text al disidenţei cehe, Carta 77 (Jan Patocka a murit în acelaşi an, ca urmare a anchetelor îndurate din partea regimului comunist) şi, prin intermediul acestuia, de etica umanismului evanghelic promovată de primul preşedinte al Cehoslovaciei şi filozoful politic care a fost Tomas G. Masaryk.

Ultima scriere a lui Havel este o comedie neagră, cu puternice elemente tragice, despre un fost cancelar care şi-a pierdut puterea. Autorul continuă să contureze aici situaţia unui om faţă cu o putere care îl poate corupe şi îi poate distruge umanitatea. Havel însuşi a susţinut că piesa este „construită pe o experienţă arhetipală a unei lumi care se prăbuşeşte, a prăbuşirii valorilor, a pierderii certitudinilor“. Piesa lui este ironic veselă şi absurdă, fapt evident în strania voce auctorială care rosteşte reflecţia autoironică. Într-un sens mai general, această ironie contrastează puternic cu elita noastră politică actuală, căreia îi lipseşte nu doar generozitatea, integritatea morală şi viziunea politică, ci şi simţul umorului, spiritul critic. Textul Despărţirii se referă la Livada cu vişini a lui Cehov şi la shakesperianul Rege Lear, şi criticii au văzut în ea cu precădere elemente biografice, chiar referinţe la disputele personale ale lui Havel cu Václav Klaus. Dar imaginea disperată a viitorului în care livada cu vişini este tăiată de noul lider şi de mafia lui pentru a face loc unui mall, unui cazinou şi unui bordel nu îl ţinteşte direct, exclusiv, pe Klaus. Ea reflectă frustrarea generală, cauzată de situaţia actuală îngrozitoare, dorinţa de a lupta pentru idealuri pe care Havel le-a avut întotdeauna şi cărora le-a dat glas de nenumărate ori.

În 1974, Jan Patočka a spus într-o conferinţă susţinută underground că normalizarea după invazia sovietică din 1968 era o trădare a „părinţilor“, a tradiţiilor cehe ale umanismului critic activ. Václav Havel a căutat, în operele sale, să se opună normalizării lacome şi „neclare“ a vremurilor noastre, să vindece dezgustul şi sentimentul de dezamăgire şi să interpreteze tradiţia umanismului ceh nu doar ca pe un dor romantic după trecut, ci şi ca pe o provocare importantă pentru viitor. Iar în societatea cehă actuală, aceasta este o muncă titanică sau chiar o sarcină sisifică. Poate că tuturor ne revine să o îndeplinim, să parcurgem despărţirea aşa cum a parcurs Václav Havel chatarsis-ul crizelor iscate de iluziile noastre despre noi înşine. Ar putea fi un traseu productiv, cred. La speranza e sempre viva.

Libuše Heczková este profesor asociat de literatură comparată la Universitatea Carolină din Praga.

Fotografie de Ondřej Sláma