Dark Bombastic Evening – melancolie şi regrete

Între 15-18 august 2018 a avut loc a noua – și „pentru o vreme“ ultima – ediție a Festivalului Dark Bombastic Evening (DBE). Ce înseamnă asta și cît va dura hiatul respectiv rămîne de clarificat, însă amenințarea e un semn că vremurile spiritului și diversității culturale apun, încep vremurile obiectivelor electorale și principiilor pragmatice subordonate lor. Dispoziția populației pentru festivaluri care nu au drept mize centrale exuberanța alcoolică ori gîdilarea electorală se reduce simțitor; concomitent, se reduce și dispoziția organizatorilor pentru amorul artei și risc comercial – în scurt timp vom reveni la Cerbul de Aur ca reper pop-rock esențial (nu că ar fi ceva în neregulă cu festivalul în sine, chestionez mai degrabă funcția pe care o are de îndeplinit).

Relocarea festivalului DBE înapoi între zidurile cetății de la Alba Iulia (după aventura rurală de anul trecut) a permis un acces mai facil al comunității cristalizate și loiale tradiției evenimentului. Nu am cifre, dar impresia generală a fost că nu s-au prezentat nici mai mulți, nici mai puțini oameni decît la precedenta ediție găzduită la Alba Iulia. Cam aceiași oameni și numeroși musafiri din străinătate, care arată că festivalul e deja un reper în itinerariile internaționale ale festivalierilor cu preferință pentru muzici exotice.

Cîteva grupuri au revenit în programul acestei ediții, arătînd simpatie pentru public și locație, depănînd amintiri de la vizitele precedente.

King Dude a venit de data asta în formatul solo folk/comedy, un fel de parodie a lui Johnny Cash. Data trecută venise cu toată trupa, acum însă a vorbit mai mult decît a cîntat, împărtășind frustrări pe seama kakocrației care domină politica momentului atât la noi, cît și la el în SUA. Misterioșii Death in Rome, autorii celor mai amuzante (și totodată sinistre) versiuni cover după piese pop și-au dat arama pe față, renunțînd la măști și amestecîndu-se cu publicul în timpul petrecerilor nocturne de după concerte, dezamorsînd astfel bîrfele și misterele pe seama identității membrilor grupului. Poeții post-punk And Also the Trees au venit din Anglia să ne sugereze ce s-ar fi ales de Nick Cave dacă nu se lepăda de prieteni apucînd pe calea megalomaniei și succesului pop – concluzia are două fațete: And Also the Trees nu au reușit să depășească un anume nivel de popularitate, dar continuă să sune fără cusur, ca un grup autentic din primul front post-punk britanic de la începutul anilor ’80, cu acel șarm de lorzi englezi care și-au pierdut averile și își cîștigă acum existența din poezie și muzică.

Finlandezii Dark Buddha Rising au venit parcă în replică la concertul traumatizant de anul trecut al conaționalilor Oranssi Pazuzu – cele două trupe schimbă de o vreme încoace idei (au și împărțit anul acesta scena la Roadburn cu proiectul hibrid Waste of Space Orchestra). Obligația concertului de a traumatiza prin volum și stridență a fost îndeplinită, însă muzica pare mai săracă în idei și texturi decât ce izbutiseră Pazuzu anul trecut, ratînd efectul de revelație al acelui concert. Au compensat în schimb nemții Electric Moon, deversînd piese instrumentale psihedelice de cîte jumătate de oră, din care ieși alt om. În sfîrșit, printre trupele care au revenit pe scena DBE se numără și nemții Der Weg Einer Freiheit – hibrid de black metal și post-rock fără proprietăți deosebite într-un context actual destul de aglomerat cu astfel de trupe.

Totuși, cele mai interesante concerte au venit din partea grupurilor obscure sau tinere de la care nu așteptam mai nimic. Între preferințele personale se numără belgienii Bathsheba, care au venit să-și încheie efemera carieră cu un concert de doom feminist și o prezență feminină memorabilă; în aceeași linie ideologică s-a înscris și suedeza Anna von Hausswolff – născută parcă din ADN-ul hibridizat al lui Lisa Gerrard și Jarboe, se încadrează în moda recentă a divelor post-gotice (Chelsea Wolfe, Nicole Saboune etc.) reușind totuși să se distingă cu o identitate sonoră bine conturată, cu elemente krautrock strecurate treptat în piese-bolero intense cu impact senzorial și emoțional. A deschis recent concertul Nick Cave la Montreux și sunt semne că în următoarea fază a carierei sale nu ne vom putea apropia la fel de ușor să o prindem într-un selfie.

O altă revelație personală au fost britanicii Five the Hierophant, grup instrumental aproape de debut ce condimentează un post-rock ambiental cu saxofon și diverse instrumente neconvenționale. În aceeași categorie a necatalogabilului s-au încadrat și australienii Germ, proiect de metal deznădăjduit coordonat de un anume Tim Yatras, un individ cu viață dublă – pe lumină și cu alte haine e cunoscut drept producător de pop coreean și japonez, cu Germ pare că încearcă să exploateze valul stîrnit de Deafheaven.

Pentru amatorii de metal agresiv de factură mai tradiționalistă au fost în program norvegienii Mork și austriecii Ellende, iar pentru firile melancolice folkiștii nemți Neun Welten și diva post-rock britanică Evi Vine. A fost parcă un număr mai mare de trupe obscure, necunoscute de majoritatea unui public care merge acolo pe încredere, însă toate au reușit să surprindă, să iște curiozități și nu s-au sfiit să împartășească beri și bârfe cu publicul în timpul petrecerilor zvăpăiate nocturne, găzduite de mini-discoteca din incinta Asociației RYMA.

Festivalul are o tradiție a încheierilor spectaculoase care să garanteze că despărțirea vine cu melancolie și regrete – e vorba de concerte-teatru în care muzica devine cadru pentru desfășurări de forțe mai interactive și teatrale. Edițiile recente au prezentat grupul de teatru Auăleu și pe păpușarii greci de la Dirty Granny Tales. De data aceasta încheierea a fost asigurată de danezii Heilung, un grup de „teatru amplificat“ de inspirație păgînă, un fel de reenactment istoric punctat cu dans șamanic, muzică naturalistă, costume și recuzită elaborate pentru o atmosferă sugerînd sălbăticie precreștină și evlavie ecologistă. Spectacolul lor oferă subiecte de dezbateri istorice și etnografice, care însă mă tem că au avut loc altundeva, publicul fiind epuizat la capătul celor trei zile de concerte-maraton.

În cele din urmă, programul DBE și-a respectat blazonul și obligația de a înlesni contactul cu trupe obscure de pe toată suprafața globului, din Australia până în SUA. A fost însă și prima ediție pe care mi-o amintesc fără nici o trupă românească în program, asta tocmai în an centenar. Rămîn amintirile de depănat și speranța că vor reveni și la noi zile mai prietenoase pentru acest tip de festival poziționat la granița dintre mai multe lumi, credințe și genuri muzicale impure.

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.