Dansul între identitate şi diferenţă
„Într-o societate de confruntări (...), existența fiecăruia este tot timpul așezată sub privirea celuilalt. Imaginea de sine se construiește prin ochii celui din fața ta, în oglinda pe care el o reprezintă. Nu există conștiință a identității fără acest celălalt în care imaginea ta se reflectă și ți se opune înfruntîndu-te. Sinele și celălalt, identitate și alteritate merg împreună, se construiesc reciproc.” Jean-Pierre Vernant
Unul dintre principalele evenimente culturale care au avut loc în Bucureşti în toamna anului 2015 a fost showcase-ul Eastern Connection, prezentat sub forma unei platforme de colaborare artistică româno-japoneză în domeniul dansului contemporan. Evenimentul a fost organizat de Fundaţia Gabriela Tudor şi a avut o structură complexă, din care nu au lipsit proiecţiile de filme, o iniţiativă pedagogică inedită materializată sub forma unui atelier pentru copii, spectacole, sau discuţii ale artiştilor cu publicul.
Trebuie precizat faptul că acest proiect, iniţiat de coregraful Cosmin Manolescu, reprezintă prima iniţiativă de colaborare în domeniul dansului contemporan realizată între România şi Japonia. Ceea ce s-a putut vedea la Bucureşti în octombrie-noiembrie 2015 este încununarea a doi ani de intense demersuri culturale, care au implicat conectarea unor artişti, producători, critici de specialiate sau organizatori de festivaluri, cu scopul de a realiza o punte artistică între două lumi în care straturile culturale şi sociale s-au aşezat cu totul diferit de-a lungul istoriei.
Conexiunile între spaţiul românesc şi cel japonez nu par, sub nicio formă, cel mai uşor exerciţiu artistic ce poate fi iniţiat printr-un demers cultural. Diferenţele sînt mult mai mari în raport cu setul de asemănări între cele două contexte, prin urmare Eastern Connection putea părea, cel puţin în fază incipientă, o iniţiativă pur idealistă. Ceea ce am învăţat, o dată în plus, din acest proiect este, însă, tocmai efectul benefic şi, în final, foarte practic, al acestui tip de raportare la o cultură ce pare din altă lume şi pentru care noi avem toate şansele să ne afişăm, cu stranietatea de rigare, ca altă lume, la rîndul nostru.
În identitate există oglindire, ne simţim confortabil atunci cînd putem să regăsim articulaţiile lumii noaste în corpul cultural al celuilalt. Dar, dacă exerciţiul nu merge mai departe şi nu intră în diferenţă, acest tip de oglindire rămîne la nivelul unui narcisism care nu aduce evoluţie, care nu ne aruncă într-o formă de manifestare artistică prin care să ne regîndim benefic propriile paradigme. Din acest punct de vedere, meritul Eastern Conection este acela de a fi articulat asemănările, de a le fi dat acel contur prin care a devenit limpede pentru cei ce i-au fost martori, că diferenţele ţin uneori doar de prejudecăţile prin care noi gîndim ceea ce percep ca străin, dar mai ales de a fi exploatat cîmpul fertil al diferenţelor, de a fi forat în solul extrem de generos a alterităţii.
Platforma Eastern Connection a fost deschisă cu un spectacol pur japonez, NAMAEGANAI, realizat de coregraful Zan Yamashita în colaborare cu Kim Itoh, important artist al scenei de dans japoneze, ale cărui începuturi artistice s-au manifestat în zona dansului Butoh. Spectacolul, intitulat sugestiv, în traducere, Fără titlu, ne-a confruntat cu un întreg univers care, neprimind un nume poate primi orice nume, unde numirea ţine de perspectiva în care cel ce priveşte ajunge să se plaseze. În pofida diferenţelor în folosirea mijloacelor de expresie, spectacolul celor doi artişti japonezi ne-a confruntat cu întrebări pe care le găsim adesea în propria noastră zonă de disconfort legată de modul în care ne plasăm în conextul social din care provenim, în maniera în care încercăm să dăm o definiţie cu rezonanţă culturală produselor artistice menite să ne reprezinte sau să ne destabilizeze.
NAMAEGANAI este un spectacol în care centrul semnificaţiilor se plasează pe de o parte în relaţia dansatorului cu spaţiul, care îi informează mişcările dar care se şi lasă modelat de comceptul propus, pe de altă parte de relaţia cu textul, cu funcţia cuvîntului, cu un tip subtil de coregrafie rezultat din însăşi structura textului rostit. Spectacolul este un exerciţiu de profunzime, realizat cu umor care, la final, ne lasă cu zîmbetul pe buze dar şi cu foarte multe interogaţii şi cu o oglindă întoarsă spre propriul nostru perimetru de mişcare şi reflecţie.
Unul din momentele cele mai importante ale showcase-ului, moment despre care nu pot vorbi decît exclusiv subiectiv, a fost seara dedicată lui Kazuo Ohno, care a inclus proiecții de filme prezentate în premieră în România. Evenimentul a fost posibil grație parteneriatului dintre Fundația Gabriela Tudor și Studioul de Dans "Kazuo Ohno" din Tokyo. Evenimentul a fost intitulat în mod semnificativ The body and the soul are one.
Vorbeam de subiectivitatea fără de care nu mă pot raporta la personalitatea coregrafului butoh Kazuo Ohno. Ca și alt mare reprezentant al acestei arte, Hijikata, Kazuo Ohno (1906-2010) a demonstrat că există punți între culturi care nu par a se intersecta în puncte vizibile. Modul în care a integrat în universul său de expresie, în corporalitatea sa irepetabilă, principiile expresionismului german, prin influența pe care Harald Kreutzberg a exercitat-o asupra sa e o dovadă vie în acest sens. Poate că în lumea contemporană, cu toate crizele sale legate de ceea ce mai înseamnă a avea azi un model, cu tot colapsul înregistrat de conceptul de maestru, recunosc că, pentru mine personal, Kazuo Ohno rămîne un maestru în sensul unui reper de viață. Nu pentru că a trăit 103 ani, sau pentru că a dansat pînă în preajma morții. Nu pentru că a fost, fără discuție, unul dintre cei mai mari artiști pe care i-a consemnat istoria artei. Ci pentru că a dovedit că, în mijlocul unui haos fluid al valorilor, în care totul se disipează și se metamorfozează nu întotdeauna benefic, falsele dualități, schismele dintre concepte care ar trebui să funcționeze impreună, precum și imposibilitatea de a gîndi altfel decît ne învață mediul nostru adesea anchilozat pot fi depășite.
În cultura din care facem parte –mă refer cu precădere la cultura europeană influențată de școala de gîndire raționalistă pentru care există o opoziție fermă între suflet și corp – gîndim cel mai adesea în contrarii aparent ireconciliabile. Forma de artă propusă de Kazuo Ohno invită tocmai la depășirea acestor false rupturi între realități care, în esență, funcționează împreună. Nu întîmplător evenimentul dedicat lui Kazuo Ohno în cadrul Eastern Connection s-a numit The body and the soul are one.
Evenimentul central al proiectului l-a constituit, fără îndoială, spectacolul Zmeul sau ce este dansul contemporan, creat de coregrafii Cosmin Manolescu și Zan Yamashita. Punctul de start al reflecțiilor prezentate în spectacol îl constituie semnificația unei practici populare în Asia: înălțatul zmeului, care generează joc, poezie, libertate, bucurie dar și o doză de hazard care scurtcircuitează adesea direcția propusă.
Dramaturgia spectacolului pornește de la conexiunea dintre acțiunea scenică efectivă și imaginea proiectată, suportul vizual al spectacolului fiind filmul Ce este dansul contemporan, realizat de Cosmin Manolescu și Tania Cucoreanu/Veioza Arte, iar scheletul spectacolului constă într-un traseu al interogațiilor, pe care cei doi artiști și le pasează cu scopul de a-și afirma identitatea culturală și artistică, pe de o parte, iar pe de altă parte de a găsi căi de acces către posibilitatea de empatizare cu universul de valori artistice al celuilalt. Tocmai de aceea, nici nu auzim prea multe răspunsuri. Răspunsul rezidă, de fapt în energia interogației, care funcționează ca un agent prin care se realizează o arheologie în spațiul de joc al unei culturi diferite. Chesionarea dansului contemporan, a posibilității de a gasi o definiție pornește de la un substrat puternic social: nu lipsesc mesajele politice, reflecții asupra tragediei de la Clubul Colectiv, a exploziei de la Fukushima, sau asupra mișcării Roșia Montană.
Arta, așa cum este afirmată în spectacol, este fundamental politică, dar într-un sens care depășește concomitent sfera politicului. Semnificația zmeului înălțat este o dovadă clară în acest sens. Gestul ascensional, fundamentat perpetuu în ancorarea corpului pe pămînt, temeiul clar care nu împiedică schimbarea de direcție, hazadul, iată posibile semnificații ale acestui tipar cultural în relație cu o posibilă definire a dansului contemporan, într-o lume în care, în condițiie unei crize a valorilor politice, soluția ar putea fi apelul la valori tradiționale, de fapt universale, care pot revigora arta de azi.
Eastern Connection a fost un proiect care ne-a invitat să reflectăm asupra problematicii alterității și identității, asupra posibilității ca, printr-o artă ca dansul contemporan, să facem o lungă călătorie în inima altei culturi, pentru a afla mai multe despre noi înșine.
Eastern Connection este un program organizat de Fundația Gabriela Tudor în parteneriat cu Festivalul Dance New Air, Tokyo, și finanțat de The Saison Foundation, Tokyo. Partener asociat în Japonia este Centrul Internațional de Artă din Kinosaki. Proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural „Ești București” al ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București. Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Gina Şerbănescu este critic de artele spectacolului.
Foto: Alina Uşurelu, Mihai Benea, Cosmin Manolescu
