„Dacă eu, tu, ea sau el nu facem ceva, nu avem dreptul să ne așteptăm la mai bine”
„Am iubit lunca și mai ales drumul de pămînt care pornea din capul străzii, cobora dealul spre vale și continua de-a lungul rîului spre locurile bune de scăldat. De-o parte și de alta creștea grîul, mereu năpădit de numeroase flori de cîmp, iar el era umbrit de nuci bătrîni și înalți. Acel peisaj nu mai există astăzi, căci drumul nucilor a fost distrus odată cu începerea lucrărilor la Lacul Morii și îndiguirea Dîmboviței, cînd zeci de arbori bătrîni au fost scoși cu tot cu rădăcinile lor adînci, cu buldozere și excavatoare. Lunca a devenit un deșert de pămînt gol și maluri betonate. Se întîmpla în 1986-1987 și distrugerile din luncă, atunci, mi-au rupt sufletul de copil. Cred că acela este și momentul în care pot spune că mi-a încetat copilăria ca-n povești și am început o altă etapă a vieții mele.”
Mona Petre s-a născut în București și a crescut la marginea orașului, într-o lume aflată cumva între rural și urban. Și-a petrecut copilăria pe cîmpuri și-n lunca Dîmboviței umblînd teleleu pentru a explora. În 1996, s-a mutat în oraș. Era o liceană de 18 ani, independentă, cu locul ei. Dar orașul, cu viața într-un apartament, cu mai puțin timp afară în aer liber și-n natură, a fost un șoc cultural la care a trebuit să se adapteze. De atunci, cei aproape 20 de ani de lucru prin birouri și spații închise au făcut-o să simtă din ce în ce mai mult că e timpul pentru o schimbare.
„Îmi era dor de soare, de aer liber, de lucru cu mîinile și restul corpului, așa că am făcut eforturi mari să-mi redirecționez viața către oportunități care să-mi ofere lucrurile astea. Astăzi, în sfîrșit pot spune că sînt aproape acolo.”
Primul pas către acea schimbare a fost voluntariatul, la începutul facultății, prin anii 2000. A început cu o asociație care lupta intens la vremea aceea, și încă o mai face, pentru drepturile comunității LGBTQ. Trei ani au trecut repede ca voluntar la Accept. Iar în timpul verilor, Mona Petre mai făcea un alt tip de voluntariat lucrînd ca desenator și asistent de săpătură pe diferite șantiere arheologice din țară. Asta avea legătură cu studiile pe care le făcuse în cadrul Facultății de Istorie, urmate de cele plastice la Universitatea de Artă.
Deși azi lucrează ca graphic designer freelance, nu a renunțat la voluntariat, pentru că este o alternativă la programul ei de lucru obișnuit. Continuă pentru că își poate oferi experiența acolo unde poate și îi permite timpul. Este, acum, co-inițiatoarea proiectului Grădina Istorică, grafician voluntar la Gazeta de Artă Politică și scrie povești despre plante pe Ierburi Uitate.
Mona Petre crede că implicarea societății civile este singura modalitate de-a evolua împreună ca societate spre o stare a lucrurilor ceva mai decentă, într-o Românie aflată în derivă.
„Dacă eu, tu sau ea/el nu facem ceva, nu avem dreptul să ne așteptăm la mai bine. Voluntariatul – implicarea fiecăruia dintre noi la nivelul comunității acolo unde poți și te pricepi – ar putea fi, după părerea mea, soluția ca România să devină o țară ca afară.”
Așa că – alături de Andreea Machidon (arhitect), Alina Adăscăliței (arhitect peisagist), Mihai Petrescu-Puică (grădinar la Kultivă) și Petronela Comănescu (dr. biolog la Grădina Botanică din București) – formează un grup de inițiativă care se implică în cartierul Cotroceni, în jurul Grădinii Istorice amenajate în Grădina Botanică. Nu știe dacă grupurile de inițiativă sînt excepții, dar știe că e mare nevoie de mai multe, în orice domeniu.
Anul trecut, în 2017, odată cu lansarea Fondului IKEA pentru Mediul Urban, au aflat de Fundația Comunitară București, au luat legătura cu echipa lor și au aplicat cu proiectul Grădinii Istorice. E prima lor finanțare și crede că fără ea, Grădina nu ar fi fost posibilă. „Fără o finanțare, multe idei bune pentru București sînt imposibil de pus în practică, pentru că necesită resurse, oameni calificați și mai ales timp.”
„Plănuim la Grădină, dincolo de prezența unui număr mare de specii botanice care vor putea fi admirate de orice vizitator al Grădinii Botanice, o serie lungă de activități în aer liber, de la biblioteca de grădină, la seminare și ateliere culinare, artistice, ecologice, proiecții de filme documentare și multe altele. Vă puteți imagina că abia așteptăm vremea caldă ca toate acestea să înceapă să se întîmple acolo, să cunoaștem alți oameni cu preocupări similare, specialiști care vor fi invitați la activitățile noastre și vizitatori care vor putea veni să învețe mai multe despre lumea vegetală, să cunoască ce facem noi, care este profilul Grădinii Istorice și, poate, care vor dori să se implice la rîndul lor.”
Grădina Istorică înseamnă pentru Mona a (re)crea de la zero o grădină „veche”, în care se cultivă plante alimentare istorice, așa cum se găseau ele în grădinile de acum cîteva sute de ani, pînă la sosirea și răspîndirea speciilor americane. E un cadru de testare și experimentare a unei grădini „altfel”, care oferă și spațiul de lucru și de divertisment prin programe culturale, ce poate atrage comunitatea urbană. În 2018, Mona Petre, alături de colegii ei din grupul de inițiativă, vor continua lucrul la grădină și vor organiza ateliere pe diverse teme, seri de film și evenimente conexe.
Deși Mona spune că a renunțat de cîteva ori, plecînd din țară cu convingerea că nu va mai reveni, s-a întors. Chiar dacă a renunțat la un salariu bun și sigur, acum face ce îi place cu adevărat – proiecte de graphic design pe care și alege singură și explorarea acestei pasiuni pentru plante care îi dau oportunitatea să dezvolte noi proiecte, în acest oraș care e acasă.
„Și cînd faci ceea ce iubești, se zice că nu mai muncești. Eu îmi trăiesc visul, cu toată speranța că voi fi în stare să-l duc mai departe și că acest proiect – Grădina Istorică – va putea deveni un model pentru alții.”
