Cum e la noi e şi la alţii

Articol apărut în Dilema Veche, Nr. 547, 26 sep. - 2 oct. 2003

Cu excepţia fostei Germanii de Est, în toate ţările foste comuniste problema dosarelor securităţii, importantă pentru a demonta mecanismele statului totalitar, a creat probleme şi scandaluri. Modelul german presupunea existenţa unui grup de conaţionali competenţi, dar fără vreo implicare în trecutul comunist al ţării, dînd astfel garanţii atît fostelor victime, cît şi celor care se temeau de eventualitatea "vînătorii de vrăjitoare". Germania occidentală a putut furniza rapid atît expertiza din trecutul denazificării (şi aceasta considerată, la vremea ei, incompletă) cît şi oamenii pregătiţi să pună ordine în hîrtiile cu mărturiile despre trecut şi în destinele oamenilor care au depins sau urmau să depindă de ele.

Factorul timp a fost de maximă importanţă şi, deşi nemţii s-au mişcat repede, tot s-a aflat că, în primele zile de după căderea Zidului, activitatea de distrugere a documentelor compromiţătoare a fost deosebit de intensă. În celelalte ţări foste comuniste, pînă cînd a fost adoptată legislaţia corespunzătoare, dosarele au fost rearanjate din perspectiva eventualelor dezvăluiri: în România, aproape toţi cei care şi-au citit dosarele sînt şocaţi de inadvertenţe şi de referinţele la documentele emise înainte de începerea "oficială" a urmăririi. Dosarele de azi sînt ceea ce fosta poliţie politică vrea să se ştie despre dosarele de ieri.

Dar chiar şi aşa cunoaşterea lor este necesară pentru că, atîta timp cît trăiesc martorii, scheletul dinozaurului poate fi reconstituit din fragmente. Iar adevărul despre scheletul dinozaurului este deopotrivă necesar celor care au avut de suferit de pe urma represiunii, cît şi celor care au fost într-o legătură cu ea. Dacă e adevărat că Securitatea a fost o instituţie unde lucrau doar portari şi colonei patrioţi, atunci dezvăluirile vor confirma neimplicarea unora şi eroismul celorlalţi.

Este falsă impresia că doar în România foştii securişti trăiesc netulburaţi, răspîndiţi în afaceri şi în politică. Şi în Polonia, şi în Cehia, şi în Ungaria, dezvăluirile din dosare lovesc adesea ţinte false, creează scandaluri pre-electorale, fără a asigura cunoaşterea reală a unui trecut atîta timp ascuns. Trecerea timpului şi indiferenţa celor care cred că problema nu-i priveşte nu fac decît să polueze viitorul evocat cu făţarnică smerenie de stăpînii prezentului.

Compatibilitatea cu adevărul

"În anul 2000, preşedintelui Poloniei i s-a acceptat candidatura pentru realegere, la scrutinul din 8 octombrie, doar după ce s-a examinat dacă, în calitatea lui de ministru al Sporturilor în timpul comunismului, a avut sau nu legături cu poliţia politică. După ce a fost scutit de suspiciuni, Kwasniewski conducea în sondaje cu 60% şi a spus că e «satisfăcut» de rezultat. «Adevărul şi dreptatea au triumfat» a adăugat el. Legea adoptată în urmă cu doi ani le cerea tuturor oficialilor să declare orice veche afiliaţie cu serviciile secrete şi s-a aplicat atunci, pentru prima oară, candidaţilor la preşedinţie. Nu era prevăzută nici un fel de sancţiune dacă se recunoaşte colaborarea, dar tribunalul putea interzice ocuparea unei funcţii publice timp de zece ani. În acest context, cel puţin doi parlamentari şi-au pierdut poziţia. Pentru postul de preşedinte candidau vreo douăzeci de persoane, cărora li s-a dat adeverinţă de bună purtare. Kwasniewski a fost audiat după ce într-un vechi dosar de poliţie s-au găsit informaţii despre el, presupusul lui nume de cod, la începutul anilor '80, fiind Alek. Curtea şi-a dat verdictul după ce a ascultat mărturia fostului ofiţer care a contestat dosarul. Decizia judecătorilor constata «că declaraţia dată de candidatul prezidenţial Alexandr Kwasniewski e compatibilă cu adevărul». Kwasniewski, candidatul Alianţei de Stînga, negase afirmaţiile din dosar.

În faţa curţii s-a prezentat şi fostul preşedinte Lech Walesa, întemeietorul sindicatului Solidaritatea, cel care a dat semnalul luptei împotriva comunismului, primul preşedinte ales al Poloniei de după căderea comunismului, acuzat şi el că a fost agent al poliţiei secrete politice. După cercetarea documentelor din dosarul Walesa s-a ajuns la concluzia că rapoartele infamante fuseseră fabricate ulterior. A fost un argument intens folosit de adversarii legii lustraţiei. Dosarele poliţiei secrete din vremea comunismului nu sînt o sursă deosebit de precisă. Nu doar pentru că securiştii erau interesaţi să afişeze succese mai importante decît cele reale, dar, în unele situaţii, au introdus informaţii false în dosare ca să-i compromită pe oameni. Introducerea unor asemenea falsuri era destul de obişnuită, în Europa de Est, la sfîrşitul perioadei comuniste. Pe măsură ce totul se prăbuşea, poliţia secretă vroia să arate că e mai eficientă decît era într-adevăr. Pe de altă parte, e posibil ca, pe vremea aceea, să fi primit ordine de la KGB pentru a planta documente bune de folosit împotriva viitorilor lideri. Adversarii lustraţiei argumentează în mod frecvent că orice analiză a trecutului va duce inevitabil la vînătoarea de vrăjitoare împotriva unor oameni nevinovaţi, otrăvind relaţiile publice tocmai în momentele cînd aceste ţări au nevoie mai mult decît oricînd de stabilitate.
Suporterii procesului spun că efortul de a-i numi pe colaboratori va sublinia adevărul că majoritatea nu a făcut-o. Aşa cum e concepută în Polonia, lustraţia nu-i pedepseşte pe indivizi pentru ce au făcut în trecut, e o şansă oferită societăţii de a-şi exprima limpede aversiunea faţă de activitatea poliţiei secrete comuniste şi faţă de trecutul comunist în general. Respingerea acestui trecut, spun mulţi, este absolut esenţială pentru capacitatea acestor societăţi de a construi un viitor eliberat de trecut.
Aşa cum au înţeles domnii Walesa şi Kwasniewski înainte de alegeri, un asemenea proces este anevoios şi neplăcut atît pentru indivizii care îl suportă, cît şi pentru societăţile în cadrul cărora se petrece. Dar datorită înaltei vizibilităţi a acestor două cazuri, polonezii par să fi găsit soluţia modului cum poate fi înfruntat şi depăşit trecutul". (Paul Goble, RFE/RL Newsline).

Hoţii şi securiştii

"În Ungaria, reglementarea accesului la dosarul de securitate a luat o nouă turnură, în 2002, după scandalul Peter Medgyessy. Coaliţia social-liberală a fost zguduită de mărturia (nu tocmai benevolă) a prim-ministrului conform căreia între anii 1977 şi 1982 a fost ofiţer de contrainformaţii. Medgyessy a devenit prim-ministru în aprilie 2002, cînd Partidul Socialist (fost comunist) a cîştigat alegerile împotriva formaţiunii de centru-dreapta FIDESZ. Informaţiile despre trecutul său au apărut în ziarul de opoziţie Magyar Nemzet. El a răspuns arătînd că nu şi-a turnat colegii, ci doar, în calitatea lui de atunci, de funcţionar superior în Ministerul de Finanţe, a primit misiunea să susţină cererea de acces a Ungariei în Fondul Monetar Internaţional, în aşa fel încît oamenii ruşilor să nu prindă de veste. Nu spusese pînă atunci nimic, deoarece legea contrainformaţiilor stabilea ca termen anul 2020, cînd foştii agenţi vor putea vorbi despre activitatea lor.

Scandalul a creat tensiune în coaliţia de guvernare, partenerul socialiştilor, Alianţa Liber-Democrată (SZDSZ), din care fac parte mulţi disidenţi, a ameninţat că iese din coaliţie, ceea ce ar fi provocat o criză, dacă nu se modifica legea accesului public la dosare.

Scriitorul Miklos Haraszti, membru proeminent al acestei formaţiuni, a primit sarcina îmbunătăţirii legii. El susţine că noul proiect conţine două îmbunătăţiri majore. Pe de o parte, deschide arhivele tuturor departamentelor fostei poliţii politice. Pe de altă parte, preluînd modelul german, cel al Comisiei Gauck, se vor putea afla numele informatorilor.

Oficiul care administrează dosarele e sub control parlamentar. Dar Haraszti spune că serviciile secrete, moştenitoarele directe ale poliţiei secrete comuniste, încă decid ce dosare pot fi scoase de sub obroc. Proiectul Haraszti propune ca serviciul să se numească Oficiul Arhivelor Istorice al Serviciilor Secrete şi să fie plasat sub controlul ministrului Culturii. Un comitet cu reprezentanţi ai guvernului, ai justiţiei, ai procurorului general, ai partidelor politice şi ai preşedinţiei vor veghea ca dosarele tuturor departamentelor să fie transferate la această arhivă. «Unica sarcină a Comitetului va fi să decidă cine e figură publică şi cine nu şi să vegheze ca toate hîrtiile, din toate departamentele, referitoare la o anume persoană, să ajungă la acea arhivă».

Reprezentantul opoziţiei, Viktor Orban (FIDESZ), a avut propriile amendamente pentru îmbunătăţirea legislaţiei: el propunea ca foştilor membri ai conducerii comuniste să le fie interzisă ocuparea oricărui post public, ceea ce ar fi dus la eliminarea lui Medgyessy din viaţa politică. Dar avînd în vedere raportul de mandate parlamentare, textul lui avea puţine şanse de a deveni lege.

Analiştii (printre alţii şi Robert Wright, corespondentul de la Budapesta al ziarului Financial Times) au observat că scandalul Medgyessy a tensionat viaţa publică din Ungaria, fiind legat de decizia socialiştilor de a lansa investigaţia în legătură cu cheltuirea banilor publici de către fosta guvernare. Socialiştii au acuzat opoziţia că au folosit informaţia împotriva lui Medgyessy pentru a provoca o criză a coaliţiei şi pentru a distrage atenţia opiniei publice de la propriile lor probleme". (Eugen Tomiuc, RFE/RL, 27 iunie 2002)

Din toată această manevră ar putea să reiasă că "noi am fost neglijenţi cu banii, dar voi aţi fost securişti". Nu se poate înţelege de ce neglijenţa este întotdeauna în folosul celor neatenţi, cum de sînt ei şi distraţi şi corupţi în acelaşi timp, iar foştii securişti nu sînt nici pe departe un model în relaţiile de afaceri. Mult din specificul corupţiei din Europa fostă comunistă e marcat de neputinţa de a delimita sfera de acţiune a fostei Securităţi: banii şi procedeele lor au infectat totul, interesul naţional se confundă cu interesele lor personale şi de grup cînd, de fapt, interesul naţional ar impune desprinderea de trecut şi de cei care vor să-l prelungească.