Cum am scris patru pagini din cel mai rapid roman din lume

Am participat şi eu la romanul rapid scris şi mă simt dator (poate şi din cauza discuţiilor pe care le-am mai văzut) să vă povestesc despre. Aşa că urmează ceva lung plin de opinii generale, păreri personale - justificate de faptul că am văzut pe dinăuntru ce a fost -, şi fapte de netăgăduit la care am participat.

53 de scriitori

A produs mare forfotă utilizarea titulaturii de scriitor. De aici s-ar putea naşte o întreagă polemică „cînd ajungi să meriţi eticheta?”: cînd ai un număr de 3 cărţi publicate (cum ştiu că era pe vremuri accesul în Uniunea Scriitorilor), cînd visezi să scrii într-o zi o mare carte, cînd ai succes de critică literară, cînd vinzi mai mult de 10.000 de cărţi, cînd ai în sertar 3 cărţi nepublicate? Puţini dintre cei 53 bifează grila de mai sus. Mai precisă ar fi fost titulatura „oameni care se îndelenticesc cu scrisul, iubesc literatura şi încearcă neîncetat să-şi afle limitele creativităţii”. Din raţiuni de marketing, precum şi pentru că se suprapun caracteristicile, s-a preferat termenul de scriitor. Cum de au ajuns exact acei 53 şi nu alţii? Pot să fac multe speculaţii printre care şi cea că au fost mai uşor de găsit şi atras într-o astfel de întreprindere impertinentă.

În nici un caz prezenţa acolo nu este un certificat de valoare, iar lista celor 53 nu exclude existenţa altor scriitori. Sînt zeci, (poate) sute de scriitori, în viaţă, mai valoroşi care nu au participat la eveniment, şi asta nu înseamnă nimic.

De ce Cartea Recordurilor

Cei care ştiu cu se mănîncă în general cursurile de „creative writing” sînt obişnuiţi cu experimente care de care mai trăznite. Originalitatea a constat în ducerea pînă la capăt a unui experiment, precum şi împărtăşirea publică a lui. La urma urmei, dacă strîngi vreo 50 de oameni care au o oarecare dexteritate în utilizarea atributivei, de ce să nu faci un roman? Tipărit, că mulţi dintre ei sînt bătrîni şi citesc greu pdf-uri. Dacă tot livrează un număr de pagini cel puţin coerente şi cît de cît cursive, de ce să rămînă un experiment accesibil doar participanţilor şi iniţiaţilor? Şi dacă tot e să fie făcut, atunci de ce să nu fie supervizat de un organism independent care să certifice că nu s-a venit cu copiuţe, că cele 9 ore au fost pe bune şi nu s-a umblat la montaj? (Pînă acum măcar acuzaţiile astea nu le-am văzut). Da, a fost un eveniment transparent, şi certific şi eu asta.

Ineditul experimentului e normal să-l transforme în ştire.

Organizarea

Pentru început aş vrea să vă imaginaţi mental următorul experiment: să invitaţi 50 de prieteni la voi acasă, sîmbătă dimineaţa, la ora 9. Pentru o conversaţie de salon şi le daţi şi o cafea. Spun prieteni, nu persoane cît de cît publice. Şi doar îi răsfăţaţi, nu-i puneţi să cureţe cartofi. Cam cîte telefoane o să daţi? Cîte e-mailuri o să scrieţi? Cîte refuzuri o să întîmpinaţi cu zîmbetul pe buze: e prea devreme pentru mine ora aia, chiar am program cu copilul, nu am cînd în altă zi să cumpăr cadouri. Cîte promisiuni deşarte veţi primi: cred că vin, şi, în ziua respectivă la 10, are telefonul închis. Remarcaţi că am vorbit doar despre cît de greu îi strîngeţi, nu am spus nimic despre cîte ceşti de cafea aveţi nevoie, cît o să vă ia să le spălaţi după.

Ca om care a organizat ceva evenimente la viaţa lui şi ştie ce e în spate pot să spun doar atît: a fost ireproşabil. Cei 4 iniţiatori, Gabriel-Horaţiu Decuble, Florin Iaru, Răzvan Ţupa, Marius Chivu, şi echipa coordonată de Laura Albulescu au muncit astfel încît toţi participanţii s-au simţit respectaţi şi invitaţi să fie responsabili de un singur lucru: creativitatea lor. Au venit cu mîinile în buzunar şi li s-au creat toate condiţiile, ţinînd cont de convenţie, să scrie.

Orgoliile

Toate breselele artistic-creative de peste tot în lume sînt pline de orgolii. Cine crede că doar românii sînt aşa chiar nu ştie pe ce lume trăieşte. Poate singura diferenţă se găseşte în faptul că românul e mai nepoliticos şi atunci unele manifestări sînt puţin mai evidente.

Scriitori sînt şi ei mari orgolioşi. Obsedaţi de propria creaţie. Egocentrici. Şi totuşi, la acest experiment literar, ca prin farmec, toată lumea a renunţat la orgolii şi antipatii personale. Nimeni nu a venit să-şi exprime eul creator în poziţia de vioara-ntîi. Ca într-un comunism de prost gust, toată lumea a fost egală şi interesată de binele comun: cartea. De altfel, textele fiecăruia sînt puse nesemnate, într-un tot romanesc. Una dintre puţinele întîmplări scriitoriceşti unde nimeni nu va avea niciodată aroganţa să spună: noroc cu mine că am fost acolo, dacă nu erau paginile mele minunate ieşea un rahat. Toată lumea a încercat să colaboreze, să comunice cu colegii de capitol sau de personaj, să armonizeze pe cît se poate poveşti şi coerenţe. Nu am văzut gesturi nepoliticoase, impertinenţe sau obrăznicii. Au fost oameni care se ştiau sau nu, se simpatizau sau nu, dar care au tratat comunitatea prezentă la eveniment cu un solidaritatea unei bresele în care este mai importantă soliditatea demersului comun decît profitul prorpiu.

Cine e de vină

Cei patru cavaleri ai organizării au fost Gabriel H. Decuble, Florin Iaru, Marius Chivu şi Răzvan Ţupa. (Nu mă pot abţine să nu spun că singurul feisbuc-ist este Răzvan Ţupa - cu ştate vechi, demult a atins limita aia de 5000 - , Iaru s-a retras nu demult - lăsînd în urmă multe părereri de rău pentru cei ce urmăreau cu interes polemicile dilematice pe care le stîrnea, bucurîndu-i pe cei anchilozaţi într-o poziţie partinică pe care fără milă îi împungea răutăcios -, Chivu refuză încă să-şi piardă vremea pe aici, Decuble cred că nici nu o să-şi facă vreodată cont). Iconoclasta idee i-a încolţit lui Gabrie h. Decuble, pe care-l admir nu atît pentru spectaculosul găselniţei, cît pentru faptul că, într-o ţară în care la micul dejun se consumă cel puţin 3-4 idei geniale (pe care din păcate nu avem nici bani nici timp de pierdut să le ducem pînă la capăt), G.H.D a reuşit să o facă. Ajutat în convocare şi organizare de ceilalţi trei nonconformişti-sfidători şi entuziaşti scriitorii.

Scopul

Poate pentru unii ar putea să pară neverosimil, dar scopul nu a fost în niciun caz realizarea unei capodopere. Nu s-a mers acolo ca să fie dat jos de pe soclu Marin Preda (sau puneţi aici ce nume necontroversat doriţi) şi în locul lui să se urce cei 53, mai blatşti. Cei care se aşteaptă la aşa ceva au şanse mari să fie dezamăgiţi. De altfel aş vrea şi eu să-l văd pe cel care îşi programeză ca sîmbătă, 22 decembrie între orele 10 şi 14 să scrie cea mare/valoroasă proză scurtă din ultimele decenii. Şi o să-i dau o masă bună dacă poate intra după două săptămîni în manuale cu ea.

Au fost mai multe ţinte. Principala a fost să se arate că gălăgioasa comunitate de scriitori poate nu numai să fie bună la făcut planuri, ci, dacă i se cere şi sînt condiţii, să facă ceea ce se laudă: să scrie. Să stea, dincolo de orgolii şi ambiţii, de prieteşuguri şi camarile, la aceeaşi masă şi să facă împreună ceva.
Să atragă atenţia opiniei publice, chiar printr-un artificiu de presă cum ar fi recordul mondial, asupra uneia dintre puţinele bresle din românia care chiar nu trăieşte din munca prestată.

Să vadă cum arată cu adevărat rezultatul unei fantezii.

Scopul celor 53 nu a fost, bănuiesc, cel de a arăta lumii întregi ce buni sînt ei, ci de a încerca să-şi testeze limitele, să vadă cum fac faţă provocării temei, colaborării, stresului, profesionalismului. Să se pună singuri în situaţia de a nu mai amîna aşezarea la taste dînd vina pe inspiraţie, indispoziţia metorologică sau ghinion. Nu există provocare mai interesantă şi mai periculoasă.

Ce a ieşit

Şi eu am anumite rezerve faţă de întregul ce o să iasă. Sînt absolut convins că or să fie destui care o să desfinţeze romanul. (Faptul că şi-au luat avînt îninte de a apuca să-l citească nu mă face să cred că şi-au terminat muniţia de invective sau critici justificate).

Dar ştiu sigur că a ieşit o carte ingenioasă, încîntătoare şi interesantă prin polifonia de voci. De atitudini, de teme, prin variaţiile de lexic. Va fi ca un manual de stilistică (îmi doresc să aibă parte de cît mai puţine pagini ilustratoare de „aşa nu”), va fi un puzzle care va solicita atenţia şi urechea cititorului, atras în calamburul atribuirii unui pasaj distinct autorului care într-adevăr l-a scris. Poate fi citit ca un roman ghicitoare. Metatextul, supratextul şi multă viteză. Pentru anumite gusturi, asta va compensa inerentele desicronizări şi confuzii. Pentru alţii, nu. După gustul fiecăruia.

Şi a mai ieşit ceva ce nu o să se citească în roman, şi poate acesta este motivul lungului meu text. A fost o zi de sîmbătă în care 53 de oameni şi-au luat în serios dragostea de cuvîntul scris, şi-au asumat, mai serios sau mai jucăuş - după cum îi e felul -, responsabilitatea de scriitor. Scriitorul este, ca şi un muncitor la strung, un om care trebuie să-şi producă artefactul indiferent de condiţii. Nici unul dintre cei prezenţi nu a uitat că a fi scriitor presupune nu numai inspiraţie şi creativitate, ci şi meşteşug şi pe acesta îl ai sau nu, indiferent de starea vremii. Nu ştiu să fi fost cineva care să fi predat foaia albă.

Au fost momente, la început, în care dacă s-ar fi materializat ghemele de emoţie din stomacurile celor din laborator ar fi umplut încăperea. Şi cînd „au venit subiectele", s-au transformat într-o energie vibrantă, colectivă, ameţitoare.

Numai faptul că am stat în încăperea aceea a făcut toţi banii.

Dan Pleşa este director executiv al Editurii Vellant şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Marfă reîncărcată (volum colectiv), Editura Brumar, 2011.

Mai multe despre cel mai rapid roman din lume puteţi afla aici. Lansarea are loc miercuri, 19 decembrie, la ora 18.30, la Librăria Bastilia din Bucureşti (Piaţa Romană, nr. 5). Dintre cei 53 de autori ai romanului, 4 sînt redactori la Dilema veche şi Dilemateca.

Bonus: o galerie foto de la scrierea romanului, semnată de Lucian Muntean