Culorile contează

Fragment din cartea-album Culorile – pasiune și mister, traducere de Ines Hristea, recent apărută la Editura Baroque Books & Arts într-o prezentare grafică de excepție marca Monitorul Oficial.

Viețile noastre sînt saturate de culori. Cerul de deasupra noastră e albastru (sau gri sau roz sau purpuriu sau aproape negru). Iarba pe care pășim e verde, deși uneori poate să fie și maro. Pielea noastră e și ea colorată, deși nu are exact culoarea care corespunde denumirilor pe care i le atribuim. Părul nostru e și el colorat, deși, inevitabil, odată cu trecerea timpului, culoarea lui se schimbă – alteori poate să se schimbe și datorită talentelor coaforului. Hainele noastre sînt și ele colorate; piesele de mobilier și casele noastre sînt, de asemenea, colorate. Mîncarea e și ea colorată; colorate sînt inclusiv laptele, cafeaua și vinul. Culorile sînt o parte ineluctabilă a modului în care noi, oamenii, experimentăm lumea – nu în ultimul rînd fiindcă ele ne ajută să diferențiem și să organizăm spațiul fizic în care trăim, permițîndu-ne să navigăm prin el.

De asemenea, noi, oamenii, gîndim în (sau poate că mai nimerit ar fi să spunem că gîndim cu) culori. Culorile ne marchează existența emoțională și socială. Stările noastre psihologice sînt colorate: vedem roșu în fața ochilor, simțim o tristețe albastră, rîdem pînă cînd ne îmbujorăm (deci obrajii devin roz) și adesea ne înverzim de gelozie, mai ales cînd ne uităm la cei care rîd cu atîta poftă. Genul ne este indicat – poate chiar și modelat – de culori: pe bebelușii de sex feminin îi îmbrăcăm în roz, iar pe cei de sex masculin îi îmbrăcăm în bleu, deși cîndva, în cursul istoriei, obișnuiam să-i înveșmîntăm exact invers. Clasa socială are și ea designatori cromatici: există muncitorii roșii în obraji și există nobilii cu sînge albastru – deși adesea aceștia din urmă își declară sîngele albastru ca o formă de rezistență în fața tuturor culorilor. Inclusiv a celei albastre. Lumea politică este demarcată tot cromatic: de exemplu, în America există state roșii și state albastre, iar partidele verzi, dedicate cauzelor legate de mediu, sînt de găsit aproape peste tot pe glob.

Dar, în ciuda omniprezenței culorilor, noi nu știm mare lucru despre ele. Nici un alt aspect important al vieții nu e mai complicat și mai puțin înțeles. Pur și simplu, nu prea avem habar ce sînt culorile. Sau poate că mai corect ar fi să spunem că nu prea avem habar unde sînt culorile. Ele par să fie „acolo“, reprezentînd, indubitabil, o proprietate a obiectelor din această lume care sînt colorate. Însă oamenii de știință nu se pun deloc de acord, ciondănindu-se între ei cu privire la unde (cred ei că) sînt culorile.

Chimiștii tind să le localizeze la nivelul proprietăților microfizice ale obiectelor colorate; fizicienii, în fotoreceptorii ochiului, care detectează energia cromatică; neurobiologii, în procesarea neuronală a informației cromatice, procesare realizată de creier. Dezacordul savanților sau, mai exact, disonanța dintre cercetările lor pare să sugereze că misterioasele culori ocupă granița indistinctă dintre obiectiv și subiectiv, dintre fenomenologic și psihologic. Într-o formulare abruptă, chimiștii și fizicienii operează de o parte a graniței, în vreme ce fiziologii și neurobiologii operează de cealaltă parte. Filozofii, cel puțin aceia care se gîndesc la problema ontologică a culorilor (cu alte cuvinte, ce sînt culorile?), funcționează în această schemă cam ca trupele NATO de menținere a păcii, care patrulează la granițe și, în principal, au succes doar cînd își mențin în mod clar neutralitatea, interesele lor nefiind deloc vrednice de atenție pentru disputanți.

Pentru artiști, natura științifică precisă a culorilor este mai mult sau mai puțin irelevantă. Ceea ce contează este aspectul culorilor (și prețul lor – un element care nu trebuie subestimat). S-ar putea spune așadar că artiștii sînt indigenii, populația nativă care, în mare măsură, e neinteresată de dezbaterile savante, dar care cultivă culorile, cu succes, de milenii, astfel asigurîndu-și supraviețuirea.

Noi, restul, care n-avem nici o miză profesională în această sferă, sîntem, în principal, turiști cromatici. Ne bucurăm de ceea ce vedem, din cînd în cînd facem o fotografie în culori și, din fericire, nu sîntem în nici un fel afectați de conflictele oamenilor de știință.

Lipsa unei înțelegeri coerente și unificate a culorilor demonstrează faptul că toate disciplinele individuale, care sînt preocupate de culori, studiază și rezolvă probleme distincte. Cuvîntul „culoare“ funcționează diferit pentru fiecare dintre ele și este definit de fiecare dintre ele în moduri specifice, atent formulate, care reflectă și clarifică interesele disciplinei respective, cu toate că această abordare nu face decît să evidențieze cît de fracturată este înțelegerea noastră pe subiectul culorilor.

Totuși această scăpare disciplinară, datorată grabei, nu trebuie percepută ca o versiune a parabolei cu oamenii orbi și cu elefantul. S-ar putea considera că fiecare domeniu de studiu îi corespunde cîte unuia dintre oamenii orbi care descriu, cu acuratețe, acea parte a elefantului pe care au atins-o, nerealizînd însă cît de incompletă este experiența aceasta individuală a întregului. În cazul de față, lucrurile nu stau deloc așa.

De obicei, în această povestioară pentru copii există un cadru narativ, în care apar regele și curtea lui, toți aceștia privind și amuzîndu-se de scena în care fiecare dintre oamenii orbi descrie, plin de siguranță, elefantul întreg, în funcție de partea pe care fiecare dintre ei a atins-o. Unul dintre orbi crede că elefantul e ca un șarpe, fiindcă el i-a atins coada; orbul care a atins unul dintre fildeșii elefantului crede că animalul e asemenea unei sulițe; alt orb e convins că elefantul trebuie să arate ca un copac foarte mare, întrucît el a cuprins cu brațele unul dintre picioarele pachidermului. În parabolă, toți oamenii orbi se înșală, confundînd cu întregul ceea ce este doar o parte. Însă învățătura care derivă de aici nu este aceea că noi, oamenii, avem nevoie de – sau că putem să furnizăm – o perspectivă grandioasă, care ne-ar permite să vedem elefantul în întregimea lui. Învățătura la care ne referim noi se află exact la polul opus: culorile, asemenea elefantului, nu pot să fie înțelese ca un întreg coerent.

Cu alte cuvinte, gîndirea savantă, în privința culorilor, nu reușește atît să ne ofere un set parțial de perspective, care pot să fie combinate pentru a ne furniza o înțelegere comprehensibilă a culorilor, cît, mai degrabă, ne revelează o lipsă fundamentală de unitate care definește subiectul. În povestea noastră nu există oameni orbi și nu există nici măcar elefantul. Există doar extraordinara enigmă pe care o reprezintă culorile – o temă de studiu de care poate că ar fi mai bine ca oamenii orbi să se țină departe.

Culoarea locală

În acest fel, în mod surprinzător, ajungem la Homer. „Poetul orb din stîncosul Chios“ – după cum l-a descris Tucidide – într-adevăr s-a ținut departe de culori. Ceea ce vrem să spunem este că două dintre cele mai mărețe poeme ale lumii, Iliada și Odiseea, etalează un vocabular cromatic extrem de limitat și de contraintuitiv. Motivul nu îl reprezintă însă faptul că autorul lor a fost realmente orb, ci acela că – au susținut unele voci – Homer ar fi fost, de fapt, daltonist –, așa după cum ar fi fost toți grecii antici. Aceasta a fost celebra concluzie la care a ajuns William Gladstone – Gladstone nefiind vreun glumeț, ci, din contră, unul dintre cei mai eminenți victorieni, un personaj care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a dus la bun sfîrșit patru mandate de prim-ministru al Marii Britanii, precum și alte patru mandate de ministru de finanțe. În plus, Gladstone a fost și un distins clasicist.

Citind Odiseea și Iliada, Gladstone a remarcat cît de bizare erau descrierile de culori, în special acelea din gama de tonuri pe care vorbitorii de limbă engleză o asociază, în mod obișnuit, cu culoarea albastră. Pentru majoritatea oamenilor, cel mai cunoscut citat din Homer îl reprezintă „marea întunecată ca vinul“. Aceeași descriere este folosită în cele două poeme cînd vine vorba despre bouri domesticiți. Așadar „întunecat ca vinul“ pare să indice o nuanță de maro-roșiatic – asta dacă descrierea se referă într-adevăr la o culoare.

Deși marea pe timp de furtună ar putea să dea impresia că este „întunecată ca vinul“, marea din perioadele cu vreme bună, cînd soarele strălucește pe cer, pare albastră – după cum știu toți cei care au vizitat vreodată Grecia. Or, trebuie să ținem cont că termenii care definesc culorile se referă la aspectul cromatic al lucrurilor așa cum sînt ele văzute în lumina soarelui. Însă în cele două poeme nu apare nici un cuvînt care să se traducă prin „albastru“ și care să descrie marea. În diverse traduceri englezești ale lui Homer apar, într-adevăr, descrieri precum „valul albastru întunecat“, însă particula „albastru“ a fost întotdeauna introdusă de traducători. Homer n-a spus decît că valul e „întunecat“. Explicația pe care Gladstone a găsit-o, pentru această situație, este că marea nu era văzută ca albastră de grecii antici, întrucît grecii antici erau incapabili să perceapă această culoare. Iar ideea aceasta, privind incapacitatea grecilor de a percepe albastrul, e reciclată de media populară o dată la cîțiva ani.

E probabil că marea nu și-a schimbat semnificativ culoarea din vremea lui Homer și pînă în prezent Bazîndu-se pe dovezile lingvistice, Gladstone a hotărît că lucrul care s-a schimbat între timp a fost capacitatea noastră de a procesa culorile. „Organul cromatic și impresiunile lui erau doar parțial dezvoltate în rîndul grecilor din epoca eroică“, a scris el. În continuare, studiind termenii cromatici folosiți de grecii antici, Gladstone a presupus că, în principal, ei vedeau culorile doar în sensul unor contraste între lumină și întuneric, contraste îmbogățite cu nuanțe de roșu. În consecință, descrierea „întunecată ca vinul“, închipuită de Homer, poate că descria literalmente ceea ce vedeau grecii – cel puțin uneori.

Dar cum am putea să fim siguri de asta? Oare cuvintele pe care le folosim descriu într-adevăr cu acuratețe culorile pe care le percepem? Inevitabil, culorile depășesc capacitatea de expresie a limbajului – sau poate că-l înving în tentativele lui. Cu toate acestea, ipoteza lui Gladstone a fost cu certitudine greșită. Speculațiile lui au fost publicate în 1858, cu un an înainte ca pe piață să apară opera lui Charles Darwin, Originea speciilor – și foarte curînd a devenit evident că intervalul de aproximativ cinci sute de ani, propus de Gladstone pentru dezvoltarea a ceea ce el a numit „simțul culorilor“, nu era viabil. Era imposibil ca schimbarea evoluționistă să se petreacă atît de rapid. Și, în orice caz, e greu să ne închipuim că grecii antici n-au văzut nici odată albastrul cerului sau al mării.

Există totuși o altă explicație – și încă una mai bună – pentru vocabularul cromatic din cele două mărețe poeme clasice. Evident că Homer (dacă într-adevăr această persoană a existat și dacă ea a avut vederea neafectată) a văzut cerul albastru și marea albastră, dar e posibil să nu fi știut că ele erau… albastre. Sau, mai precis, e posibil ca el să nu fi știut că „albastru“ era cuvîntul potrivit pentru a le descrie cromatic. Și aici nu e vorba că „simțul culorii“ era subdezvoltat la grecii antici. De fapt, ei aveau un vocabular cromatic diferit, la care apelau ca să descrie ceea ce vedeau.

După cum se dovedește, multe limbi au multe vocabulare cromatice diferite, deși asta nu spune aproape nimic despre modul în care vorbitorii lor percep culorile lumii. De exemplu, ungurii au două cuvinte pentru roșu: piros și vörös. Majoritatea dicționarelor maghiaro-engleze traduc ambii termeni prin „roșu“, deși unele sugerează că vörös indică o nuanță mai închisă de roșu, față de piros – probabil ceva mai apropiată de englezescul crimson (purpuriu - n. tr.). Însă, în fond, cele două cuvinte nu diferențiază nuanțe particulare de roșu. Un lingvist ar spune că ele indică o diferență mai curînd referențială, decît una atributivă: cuvintele marchează nu o diferență a culorii în sine, ci, mai degrabă, o diferență a senzației induse de culoare. Mingea unui copil e aproape inevitabil piros; sîngele e întotdeauna vörös – însă un vin roșu-închis, posibil în aceeași nuanță, este cel mai adesea piros. Merele roșii sînt piros; vulpile roșii sînt vörös. Roșul de pe steagul Ungariei este piros; roșul de pe steagul sovietic este vörös. Așadar, în măsura în care vörös indică un roșu mai închis decît cel desemnat de piros, profunzimea culorii este, în mod egal, atît conceptuală, cît și cromatică.

Există limbi în care nu există nici un fel de vocabular cromatic distinct – cel puțin, nu în sensul în care termenii ar izola și ar delimita culorile, așa cum se întîmplă, de pildă, în vocabularul cromatic englez. Există însă și multe limbi care leagă termenii cromatici de experiențe particulare, pe care vocabularul cromatic englez le ignoră. De exemplu, indigenii din Bellona, una dintre insulele polineziene, au doar trei categorii cromatice – una pentru negru-întunecat, una pentru roșu și una pentru alb-deschis –, categorii în care este divizat întregul spectru vizual. Cu toate acestea, indigenii din Bellona au un vocabular cromatic robust. Printre termenii care indică nuanțe de roșu se găsește unul care definește roșul penelor unui anume tip de pasăre, un altul care „vorbește“ despre roșul obținut dintr-o anumită rădăcină și care este folosit ca vopsea, un altul care se referă la nuanța de roșu în care se colorează norii la răsăritul și la apusul soarelui și un altul care descrie nuanța de roșu în care se pătează dinții cînd mesteci boabe de betel. În mod oarecum straniu, cei doi antropologi olandezi care au studiat populația indigenă din Bellona au concluzionat că, în limba acestora, „culorile sînt vag demarcate“. Cînd, de fapt, ele sînt foarte precis demarcate, după cum o demonstrează distincțiile pline de grijă care se fac între diversele nuanțe de roșu. Pur și simplu, culorile nu sînt demarcate în termenii în care le consideră majoritatea oamenilor din prezent.

Așadar, e posibil ca Gladstone să fi prins un fir, doar că nu cel pe care și-a închipuit el că l-a prins. Nu capacitatea, fiziologic nedezvoltată, de percepere a culorilor a grecilor antici explică descoperirea făcută de Gladstone prin lecturarea operelor lui Homer, ci o cultură care nu avea nevoie de termeni cromatici abstracți – mai ales pentru „albastru“, culoare care, în Grecia antică, exista, în principal, în înaltul cerului și în întinderea mării, aceste două medii putînd să-și schimbe culorile în mod dramatic. Și nici unul dintre ele nefiind unificat sau stabil, din punct de vedere cromatic. Cine are nevoie de „albastru“? În mod clar, nu Homer și nici grecii antici, care, în orice caz, întotdeauna răspundeau la culori mai degrabă în termeni de luminozitate (apelînd la cuvinte precum „sclipitor“ sau „strălucitor“), decît în termeni de nuanțe (ca, de pildă, cele pentru „albastru“ sau „galben“).

Însă eroarea lui Gladstone ne indică un anume adevăr cu privire la cuvintele întrebuințate pentru a descrie culorile, în particular – și cu privire la limbă, în general. Deși ceea ce sîntem capabili să vedem reprezintă o funcție a fiziologiei umane comune, denumirile pe care le atașăm imaginilor reprezintă o funcție a culturii. Dacă nu avem un cuvînt pentru „albastru“, e clar că nu-l folosim pentru a descrie senzația cromatică pe care vorbitorii de limbă engleză o identifică, în mod normal, cu această culoare. Și-atunci poate că ți-e suficientă descrierea „întunecată ca vinul“. Prin urmare, termenii cromatici nu reprezintă cu exactitate denumirile atașate unor proprietăți pe care le cunoaștem și în absența lor, ci sînt parte din modul în care reușim să cunoaștem acele proprietăți. Ochiul vede ceea ce este înclinat să vadă, iar limbajul determină în mare măsură „înclinația“. Conform celebrei formulări a antropologului Edward Sapir, limba nu e atît „o haină, cît mai mult un drum deja pregătit sau o canelură“. Cu alte cuvinte, limba ne direcționează și ne concentrează vederea, furnizîndu-ne lentilele prin care privim, definindu-ne – am putea spune – cîmpul vizual.

E ușor să credem că limbajul înseamnă doar o etichetare. Asta pare să ne spună Facerea (Geneza). Animalele trec prin fața lui Adam, iar Adam le dă apoi nume: „Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor păsărilor cerului și tuturor fiarelor sălbatice“ (Facerea 2:20). Așadar ceva există, iar apoi primește un nume. Prin urmare, e ușor de crezut că denumirile culorilor, pe care le întrebuințăm noi, funcționează, mai mult sau mai puțin, în același fel. Un părinte joacă rolul lui Adam și, indicînd un obiect colorat, spune: „Ăsta e albastru.“ Un copil aude repetat cuvîntul „albastru“, în relație cu diverse obiecte care au caracteristici cromatice similare, și de-a lungul timpului ajunge să le generalizeze, astfel încît ele să formeze o categorie coerentă de „albastru“, ceea ce, finalmente, îi permite copilului să aplice termenul „albastru“, în mod corect, unor exemple noi, pe care nu le-a mai întîlnit pînă atunci. Dumnezeu spune „să fie albastru“, iar noi îi dăm numele.

Dar lucrurile nu stau chiar așa. Și evident că n-au stat așa nici în cazul lui Homer. El a spus că marea era „întunecată ca vinul“. În engleză există cuvîntul blue, „albastru“, însă el se referă la o multitudine de culori, pe care noi sîntem dispuși să le numim „albastru“, de la albastru pal pînă la albastru marin – așadar, de la un albastru care e aproape alb și pînă la un albastru care e aproape negru. Și apoi mai e și termenul teal, „turcoaz“. Sau mai bine i-am spune „verde“? Cu toate acestea, vorbitorii de limbă engleză asamblează și disting, cu multă siguranță de sine, o întreagă varietate de nuanțe, considerînd că toate sînt tipuri de „albastru“. Oare sîntem capabili să facem asta datorită ochilor noștri sau limbii pe care o vorbim?

Categoric, răspunsul este „datorită amîndurora“. Vederea cromatică este universală. Ochiul și creierul lucrează la fel în cazul aproape tuturor oamenilor, ca o proprietate a umanității lor – determinînd faptul că toți vedem culoarea „albastru“. Însă lexicul cromatic – așadar nu doar cuvintele specifice, ci și spațiul cromatic specific pe care se consideră că-l marchează – e clar că a fost modelat de particularitățile culturii. Întrucît spectrul de culori vizibile este un continuum, punctul în care o culoare se consideră că se încheie și cel în care o altă culoare se consideră că începe sînt doar niște elemente arbitrare. Diferențierea lexicală a segmentelor particulare este mai curînd convențională, nu naturală. Fiziologia determină ce vedem; cultura determină felul în care denumim, descriem și înțelegem ceea ce vedem. Senzația de culoare este fizică; percepția culorii este culturală.