Cronica unui băiat singuratic

Joi, 6 noiembrie, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, va avea loc proiecţia filmului Cronica de un niño solo (Cronica unui băiat singuratic) (Argentina 1965, realizat de Leonardo Favio), în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Sabina Balan și Ioana Moraru.

Unul dintre primele filme ale celui care a fost numit „cel mai bun regizor argentinian”, Leonardo Favio, este o reiterare a temei copilului abuzat, o nișă mai melodramatică a unui bildungsroman / coming-of-age / film al inițierii, în care copilul, cel mai des un Prâslea departe de a fi fiu de împărat, ci doar un mezin oropsit, trece prin tot felul de încercări, nu neapărat pentru a câștiga o împărăție, ci de cele mai multe ori pentru simplul fapt de a supraviețui. Clenciul acestui gen este că, în parcursul protagonistului, evoluția sesizabilă nu este cea de a trece de la comportamentul infantil la cel matur, ci este – evident – faptul că protagonistul se comportă mult prea matur pentru vârsta lui, ajungând la final, în urma experiențelor sale, „să lase jos baricadele” și să revină la statutul său de copil, de fapt, să postuleze în fața spectatorului acest statut, de unde rezultă și constanta acestui gen – empatia invariabilă a publicului față de micul Prâslea. Invariabilă chiar și în cazul star-system-ului hollywoodian, în care „daddy dearest” ca Shirley Temple erau răsfățați și văzuți drept mici păsărele cântătoare, darămite în ceea ce era stindardul neorealist – actorul neprofesionist, copilul cu noroi pe față, mic și al dracului, victimă a adulților.

Din acest punct de vedere, „Cronica de un niño solo”, trece de granița unui simplu tear-jerker, în care Polin, un băiat de 11 ani de la școala de corecție, reușește să scape de acolo și să se întoarcă înapoi la familia sa (care nu pare să-i acorde importanță), și se concentrează mai degrabă pe latura realist-socială a poveștii, chiar și în detrimentul determinării cauzelor și relațiilor psihologice de la nivelul acțiunilor: datele de caracterizare ale puștilor din școala de corecție, felul cum împart țigări unul de la altul, felul de a fi al lui Polin în afara școlii par, în economia filmului, că domină în comparație cu momentele efective de declanșare a acțiunii. Ce-i drept, filmul amintește de „Los Olvidados” al lui Luis Bunuel, însă fără o asemenea dezvoltare a plot-ului și a personajelor secundare, care în „Cronica de un niño solo”, rămân niște simpli sateliți ai protagonistului – părinții săi își fac simțită prezența doar pe sunet, fără a fi măcar văzuți. Regizorul însuși apare spre final, în rolul unui prieten mai mare al băiatului, una dintre puținele figuri blânde ale filmului, în comparație cu fizionomiile inumane, aproape suprarealiste ale îngrijitorilor de la școala de corecție.

De altfel, filmul pare mai fascinat de desăvârșirea lui în plan stilistic, decât tematic, scoțând ca din joben tot felul de giumbușlucuri vizuale – ba o perspectivă subiectivă, un POV în mișcare, circular, ba o schimbare de unghilatură de efect, fără a părea totuși că experimentează „studențește”, ci pur și simplu depășind latura documentarist-realistă pe care te-ai aștepta să o îmbrățișeze la început și oferind o perspectivă vizuală mai bogată decât obiectivitatea unui cadru lung, fix.

Performanța „actoricească” a lui Diego Puente în rolul neînțelesului bătăuș Polin e remarcabilă, în special în contextul unor secvențe care descriu brutalitatea sistemului de stat de îngrijire/reeducare a copiilor și a unor secvențe de nuditate, filmate pe malul unui lac, pentru care filmul a fost cenzurat de autoritățile argentiniene timp de trei decenii. Apărut în 1965, în plină campanie militară și politică națională a extremei-drepte argentiniene, filmul a fost receptat și ca o critică la adresa regimului fascist, care ar fi tratat poporul similar felului în care unul dintre îngrijitorii uscățivi ai școlii de corecție aplica orbește sancțiuni dure copiilor.

Statutul de „cronică”, declarat și în titlu, dă acestui film legitimitatea unui verism, pe care chiar dacă nu îl îmbrățișează în totalitate, reprezintă unul dintre principalele motive de fascinație pentru public, pe lângă naturalețea – și uneori naturalismul – „copiilor singuri”, ca Polin.