cine trage primul
(Apărut în Dilema, nr. 436, 6 - 12 iulie 2001, tema: Cînd una spunem și alta înțelegem)
fără majuscule
quoi? ruptura? (între generaţii). vous me faites rire. îţi spun eu ceva mai hard: sfîşierea între generaţii. sfîşiere egal action. deci. acţiune: * * * * *, suspans: * * *, comic: 0, erotism: 0.
nimic horror în toată afacerea asta cu lipsa unui numitor comun etc. prăpastia între generaţii e plină de brusturi preistorici pe dosul cărora se plimbă melcii bisexuali lăsîndu-şi lichidul lipicios dar atît de strălucitor în bătaia soarelui. ce e rău în asta? absolut nimic. hai să fim decenţi pour une fois, ce naiba. şi, în fond, la ce bun numitorul comun. la ce bun majorităţile de opinie. majorităţile în general... trăiască ghetto-ul de opinie!! şi problema nu e vîrsta biologică. pe bune. şi apoi, se comunică destul de bine şi în lipsa unui numitor comun. mă rog, suficient de bine. à mi/voix. sec şi la obiect. nu văd de ce ar trebui să mă întîlnesc eu, ca regizor, în concepţiile estetice, cu secretarele literare ale tuturor teatrelor naţionale şi mondiale din românia. cel mult un gest reciproc. cu pistolul. eu la ceafa respectivei secretare şi ea, la ceafa mea. sau la creierii mei. că acolo e problema. cine trage primul, tant mieux pour lui şi pentru teatrul românesc cu t mare. vă rog să mă credeţi, o comunicare mai bună nu va exista. în teatru, sfîşierea nu e pe criterii de vîrstă. e pe criterii de organ. dacă tînăra teatr'oloagă scrie cu frustrările unei actritze manquée şi dacă, evident, n-o are nici p-aia cu scrisul şi dacă mai e şi clona unei maestre preistorice într-ale criticii feminine autohtone... evident o las baltă. oricum fraza a durat destul. mult mai mult mă interesează un "numitor comun" cu o absolventă de fizică atomică virgulă care măcar are (cel puţin un) organ. şi dacă mai e şi conectată la lumea (post)modernă în românia preindustrială. evident n-o las baltă. şi fraza asta a durat destul.
evident, ghetto-ul "estetic" a fost secretul întotdeauna. eu îmi beau cafeaua (alternativă) de dimineaţă (idem) cu mult mai multă plăcere într-un astfel de ghetto. dar cel mai mult îmi place aici eclerajul şi ce văd pe fereastră. mmm... şi papucii de casă (tot alternativi). evident, nu e tocmai p.c. să vorbesc about it. dar eu o fac pt că habar n-am că nu e p.c.
colectivele de opinie, asta nu mai e afacerea mea. harmonia mundi nu prea e chez soi în casa neaerisită a thaliei, se evaporează "comme une silphide au fond de la coulisse" (baudelaire, cel fără numitor comun). şi totuşi, cu spectatorii se comunică relativ bine, indiferent de produsul oferit, relaţia poate funcţiona şi după principiul "am plătit biletul tre' să mă distrez". important e să fie o comedie. dacă nu e comedie, au grijă actorii s-o facă. aşadar cei mai mulţi spectatori sînt ideali. mai greu e uneori cu studenţii (la i.a.t.c) care intră gratis. ei mai comentează şi uneori nu le place. cel mai adesea însă (am auzit şi eu...) vin la sfîrşitul reprezentaţiei, intră în gaşkă, la mika înţelegere, îl aplaudă pe maestru, adică pe proful lor de actorie care tocmai a terminat un rol lamentabil, strigă bravissimo şi se cară la o bere. şi uite aşa teoria cu prăpastia de catifea între generaţii e total falsă. subit şi forever.
şi dacă n-am chef de numitor comun, de comunicare profundă şi eternizabilă, ce spuneţi? şi dacă am chef de mici "alteritătzi" de opinie presărate din 5 în 5 metri care comunică doar cu ele însele? şi dacă vă spun că e vag demodat să vrei să comunici şi să suferi că nu poţi comunica? nu ştiu dacă vestul m-a învăţat asta unde fiecare e cu beep-ul mă-sii, şi teatrele total rupte estetic unul de celălalt şi nici opinie suverană într-ale criticii nu există, man!! idealul într-ale (ne)comunicării debutul de mileniu e faza cu www...in fatza computerului ai, enfin, de ales. cybersurogatul de patruped domestic.
apoi, gîndiţi-vă dragilor la noile locuri ale (ne)întîlnirii. evident, publice. sînt spaţiile ideale pt. necomunicarea în grup. nimic mai sublim. eu, trăitor de debut de mileniu ştiu bine lecţia. îmi miros partenerul de ne-dialog de la mare distanţă. bunul-simţ mă obligă să merg o bucată de drum împreună cu acesta. să fumăm chiar o tzigară împreună. e, oarecum, un gest de nobletze. tragedia survine atunci cînd nu guşti umorul (fin) al ne-comunicării. sau cînd nu te prinzi de farmecul discret al acestui act. atunci poţi să-ţi iei adio (nu ştiu însă de la ce, sorry).
