Cine se (mai) gîndeşte la bătrîni?
În societatea românească de azi persoanele în vîrstă sînt ignorate, lăsate să se descurce singure şi, dacă se poate, să o facă fără prea mult zgomot. Dupa cum arată studiile recente, seniorii constituie şi unul dintre grupurile ţintă ale "discursului instigator la ură", fiind astfel un grup social vulnerabil, care nu beneficiază de prea multe servicii sociale, servicii pe care Statul se presupune că ar trebui să le ofere.
Din fericire, există societatea civilă şi există iniţiative ale unor oameni care, pur şi simplu, reuşesc să se gîndească mai departe de problemele lor personale.
În acest context am întîlnit-o pe Cornelia Berteşteanu, o doamnă profesoară din Rîmnicu Sărat, iniţiatoarea unui proiect de ajutorare a oamenilor în vîrstă, unul dintre proiectele cîştigătoare ale programului Petrom, Idei din Ţara lui Andrei.
„Sînt un om obişnuit” îmi răspunde din start. „Am fost «adoptată» în urmă cu mai bine de 30 de ani, de oraşul Rîmnicu Sărat, unde am obţinut postul prin repartiţie guvernamentală. Nu cunoşteam pe nimeni aici şi primul om care m-a «adoptat» a fost o doamnă doctor, foarte respectată şi iubită, doamna Nicolau. (Mă alinta „franţuzoaica”. N-am ştiut niciodată de ce-mi spunea astfel, dar mi-a plăcut asta…) N-aş fi crezut niciodată că voi rămîne aici atîţia ani… Copiii de atunci şi de mai tîrziu, elevii mei şi părinţii lor m-au investit cu încredere şi mi-au dăruit respectul şi iubirea lor. Copiii de atunci au propriii lor copii, iar unii dintre părinţii lor sînt seniorii de astăzi. De aceea am considerat că trebuie să le mulţumesc într-un fel lor şi acestui oraş adoptiv.”
Despre proiectul pe care l-a initiat, Grija pentru seniori, îmi povesteşte că, deşi ideea se născuse de mai mult timp, „a trebuit să descoperim Ţara lui Andrei pentru a îndrăzni s-o punem în practică. În comunitatea în care trăim, vedem din ce în ce mai des bătrîni care înaintează cu paşi şovăielnici spre piaţă sau spre cele mai apropiate farmacii, cărînd cu greutate cîteva kilograme, pentru că forţele fizice i-au părăsit. Există o altă categorie de batrîni singuri, care nici măcar nu mai au încredere în forţele fizice ca să iasă din locuinţe şi aşteaptă ca vreun vecin milos să le deschidă uşa sau le le cumpere o pîine. Cu copiii aflaţi în alte localităţi sau în alte colţuri de lume aşteaptă neputincioşi o veste.
Telefonul sună rar, pentru că e scump, iar mijloacele moderne de comunicare le sînt străine. Fenomenul singurătăţii la persoanele vîrstnice este mai dramatic decît în cazul altor categorii de vîrstă, deoarece aceştia trebuie să facă faţă nu numai procesului inerent de îmbătrînire fizică, dar şi prejudecăţilor cu care sînt priviţi, indiferenţei, insensibilităţii şi individualismului care caracterizează societatea actuală. Cei mai mulţi au fost oameni harnici, respectaţi la locul de muncă, posedînd experienţe de viaţă şi cunoştinţe preţioase, de care nimeni însă nu pare să mai aibă nevoie astăzi. Lipsa de comunicare, de socializare, sentimentul inutilităţii lor îi conduce la depresii, şi doar credinţa în Dumnezeu le-a mai rămas. Se simt umiliţi de o societate ocupată cu treburi „mai importante”, îşi înghit cu greu lacrimile cînd un vecin grăbit uită să le cumpere la timp o pîine.
Pentru ca un vîrstnic să rămînă activ trebuie să socializeze, să comunice cu alţi co-vîrstnici, să simtă că cineva are nevoie de cunoştinţele şi sfaturile lui. Pentru batrînii din oraşe, care şi-au limitat activitatea la spaţiul unui apartament de bloc, situaţia este şi mai dificilă. Empatizez uşor cu această categorie socială, deoarece mama mea a supravieţuit 30 de ani după pierderea tatei prin activitate în grădină, socializare şi lectură. Nu a venit să locuim împreună, cu toate insistenţele, pentru a nu-şi părăsi acel univers pe care şi-l construise muncind o viaţă.”
O întreb pe doamna profesor Berteşteanu dacă, a lua iniţiativă într-o societate în care mentalitatea generală tinde să fie una de perpetuă lamentare şi apatie, este un act de curaj?
„Nu cred. Este un act firesc, de întoarcere la normalitate, la o viaţă care să ne apropie mai mult de oamenii din jurul nostru, cărora să le arătăm că nu ne sînt indiferenţi, că viaţa trepidantă nu ne-a îndepărtat unul de altul, că mai ştim să cultivăm valori morale, moştenite de la bunii noştri, că fiinţa neamului nostru s-a construit pe coordonate morale care sperăm că ne definesc ca popor: omenie, respect, grijă, iubire, credinţă. Şi că avem datoria ca aceste coordonate să le transmitem şi fiilor noştri.
În oraşul meu există cîteva asociaţii care implementează proiecte pentru tineri, pentru integrarea romilor, a cîinilor vagabonzi... Ar trebui însă ca protejarea persoanelor vîrstnice să fie o prioritate pentru statul român şi pentru societatea civilă, deoarece problemele cu care se confruntă această categorie de vîrstă îi afectează nu numai pe vîrstnici, ci şi pe copiii şi nepoţii acestora. Cred că n-a existat de-a lungul istoriei noastre nici un moment ca acesta, în care seniorii să fie ignoraţi, să fie uitaţi, umiliţi.”
Despre ce este vorba, concret, în proiectul „Grija pentru seniori”?
„Ne deplasăm la domiciliul persoanelor vîrstnice singure, încercînd să le antrenăm în activităţi de socializare şi terapie ocupaţională. Le ajutăm la cumpărături (alimente şi medicamente), la munca în gospodărie (bricolaj şi gradinărit). Am închiriat sala Centrului Militar şi am desfăşurat un spectacol cu prilejul sărbătorilor de iarnă şi activităţi de socializare. În continuare, aici vom desfăşura dezbateri, expuneri, spectacole. De exemplu, seniorii medici vor expune în faţa celorlalţi idei despre stilul de viaţă sănătos, comportamente cu prilejul diverselor afecţiuni ale senectuţii.
În această lună, conducerea Bibliotecii Municipale ne va acorda găzduire şi colaborare în desfăşurarea de acţiuni culturale. În parteneriat cu biserica, desfăşurăm acţiuni de sprijin acordat seniorilor şi pelerinaje scurte la mînăstirile din judeţ. Activităţile comune au ca obiectiv principal valorificarea şi transferul experienţei seniorilor către voluntari şi elevi. Vîrstnicii sînt adevărate cufere pline de comori de înţelepciune şi experienţă de viaţă, de tradiţii, cîntece, poveşti, jocuri, practici tradiţionale, legate de hrana naturală, medicina populară etc., pe care noi le preţuim şi le conservăm. Unii dintre ei ne-au spus cît de dornici sînt să le transmită, dar fiii şi nepoţii lor sînt pe alte meleaguri. Şi s-au bucurat că le preţuim. Au înţeles că încă mai pot fi utili comunităţii. Şi asta le-a dat forţă.
Cel mai mult îi bucură copiii. Ei le amintesc de tinereţea lor, de copiii lor şi de nepoţi. Cei pe care îi au undeva, în această lume, sau cei pe care i-ar fi plăcut să-i aibă. De aceea, activităţile noastre îi cuprind şi pe copii. Unii dintre ei deja au deprins comunicarea prin intermediul internetului cu copiii şi nepoţii lor. Avem şi activităţi în aer liber, scurte drumeţii şi concursuri de şah, mancala etc. Am descoperit seniori pasionaţi de apicultură care reuşesc să le insufle tinerilor dragostea pentru această activitate. Ceea ce ne-a încîntat cel mai tare este faptul că înşişi unii seniori şi-au dorit să devină voluntari. Au descoperit că sînt oameni mai necăjiţi , mai bolnavi decît ei, care au nevoie de ajutor.”
Despre beneficiarii proiectului aflu că este vorba despre 50 de persoane vîrstnice, 40 din oraşul Rîmnicu Sărat şi 10 din comuna Ruşeţu. „Există însă şi beneficiari indirecţi: 25 de voluntari, tineri şi adulţi şi familiile lor, care participă la acţiuni de voluntariat, socializează, învaţă să aprecieze şi să respecte mai mult pe vîrstnici, consolidîndu-se astfel solidaritatea intergeneraţională.”
De asemenea, mi se povesteşte, de acest proiect vor beneficia şi elevi care le-au invitat pe persoanele vîrstnice la activităţile lor artistice. „Putem spune că proiectul nostru este un semnal pentru întreaga comunitate, care va învăţa să-i preţuiască mai mult pe seniori şi va participa în număr tot mai mare la acţiuni de voluntariat. Cel mai dificil este să-i convingi pe unii dintre seniori să iasă din zona lor de confort, din cei patru pereţi ai casei, după ce ani în şir au trăit în singurătate. Ei sînt cei care au cel mai mult nevoie de ajutor. Dincolo de casă începe zona de panică, o zona în care de simt nesiguri, neputincioşi, speriaţi chiar. Deşi înţeleg, teoretic, că ar fi bine să comunice cu alţi co-vîrstnici, să socializeze, să povestească întîmplări din viaţa lor unor oameni dispui şi dornici să-i asculte, se lasă destul de greu convinşi. Ar dori să schimbe ceva, dar nu au destulă putere să acţioneze. Par împăcaţi cu destinul şi, de aceea, munca noastră nu e uşoară. Trebuie multă răbdare şi putere de convingere. Alţii sînt mai deschişi, nu numai că accepta ajutorul, dar se oferă ei insişi să ajute. A trebuit să găsim pentru fiecare senior voluntarul/voluntarii potriviţi şi … acceptaţi.”
Pentru că deşi există, cultura voluntariatului în România este încă la început. O întreb pe doamna Berteşteanu, cum a reuşit să strîngă voluntari?
„La început, pentru o astfel de acţiune inedită nu a fost uşor să-i convingem pe oameni. Fiecare se gîndeşte mai întîi la timpul personal, la cum să-l managerieze mai bine, dedicîndu-l tot mai mult familiei şi prietenilor. Ştiu că nu e uşor, într-un oraş aproape mort din punct de vedere economic, unde forţa de muncă activă este formată în special din femei, cele care au şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor. Cînd au înţeles însă că nu trebuie să rupă din timpul lor decît 2 ore pe săptămînă, au acceptat. Prima activitate a fost apoi cea care ne-a adus mai mulţi voluntari decît aveam nevoie. De aceea, am decis să-i cuprindem pe toţi, în diferite etape ale proiectului.”
Cum, la începutul interviului, Cornelia Berteşteanu mi-a mărturisit că, deşi ideea exista de ceva vreme, nu s-a putut concretiza într-un proiect care funcţionează pe deplin, o întreb cum anume a sprijinit competiţia petrom, „Idei din Ţara lui Andrei”, realizarea acestui proiect.
„În primul rînd, competiţia «Idei din Ţara lui Andrei» este o idee care a pornit din dorinţa de a schimba măcar puţin viaţa comunităţilor noastre. Este o competiţie care nu îţi oferă, ci te responsabilizează. Te învaţă şi te îndeamnă să fii activ. Îţi deschide o uşă. Depinde de tine dacă vrei să mergi mai departe pe această uşă. Îţi dă acel impuls de a-ţi pune IDEEA în aplicare şi un pic de încredere că SE POATE.
Ştim că nu putem însenina zilele decît unei mici părţi din multimea de bătrîni care au nevoie de ajutor. Este doar un semnal că SE POATE ca mult mai mulţi oameni să înveţe lecţia generozităţii. Şi a îndrăznelii. Şi a încrederii. Ţara lui Andrei este un tărîm al celor cu iniţiativă. Şi al celor cu suflet mare. Ideea de a-i ajuta pe oamenii vîrstnici cred că poate fi a oricăruia dintre noi.”
Vorbind despre iniţiative şi despre şansele pe care unii, mai încrezători în sine, dar şi în semenii lor, le-au valorificat, o mai întreb pe doamna Cornelia Berteşteanu, dacă acest proiect, derularea sa şi susţinerea sa poate fi una dintre treaptele care conduc către normalizarea societăţii din România.
„M-am întors de curînd de la Strasbourg. Acolo m-a frapat felul cum te salută alsacienii cînd aştepţi într-o staţie de tramvai: cu un zîmbet larg, cu chipul luminat, de parcă reîntîlnesc pe un vechi prieten. Deşi nu te cunosc. Şi, dacă le ceri o informaţie, ţi-o oferă din nou cu un zîmbet. Dacă nu ştiu să răspundă la întrebarea ta, îi întreabă pe alţi trecători, dar nu pleacă de lîngă tine pînă nu te lămuresc complet… Aşa cum se purtau oamenii, odinioară, pe uliţele satului în care am copilărit. Cu gesturi fireşti, normale, într-o societate normală… Spun că m-a frapat atitudinea alsacienilor, pentru că la noi, încet-încet, acest comportament se pierde… Pe străzile Bucureştiului nostru sau în mijloacele de transport în comun, dacă vrei să ceri o informaţie, deranjezi vizibil pe unii tineri, cu căştile în urechi, care se simt agresaţi dacă-i priveşti mai mult de o secundă. Pe noi, cei care am trăit şi în alte vremuri, viaţa ne-a învăţat lecţia generozităţii, căci ce rost are valoarea personală, dacă nu ai generozitatea de a dărui şi celor care au nevoie de o vorbă bună, de o mînă întinsă, oferite firesc, ca un gest simplu, cald şi omenesc? Da, mentalitatea generală este una de perpetuă lamentare, aşa cum spuneţi. Numai că nu mai e timp pentru lamentări. Trebuie să facem ceva. Fiecare dintre noi. Dacă nu acţionăm AICI şi ACUM, riscăm să ne pierdem definitiv valorile morale. Şi ar fi păcat…”
A consemnat Stela Giurgeanu
Anul acesta s-au înscris în Idei din Ţara lui Andrei 389 proiecte, 182 din educaţie, 130 pe dezvoltare comunitară şi 77 din mediu. Acestea concurează pentru finanţările Petrom în valoare totală de 200.000 de euro. Fiind singura ediţie de anul acesta a competiţiei, votul tău contează de două ori mai mult. Ajută la schimbarea comunităţii tale. Alege proiectele preferate din fiecare domeniu şi votează-le pînă pe 15 mai. Ajută iniţiatorii să obţină finanţarea. Arată că Se poate!
